Ea... și doar ea.

„Câteodată inima vede ceea ce-i este invizibil ochiului”. Asta mi s-a întâmplat mie acum câteva luni.
Mă cred romantic și oarecum sensibil, mulți care mă cunosc s-ar alătura la cele scrise. În ciuda acestui fapt, pentru mine, definiția dragostei adevărate era un clișeu. O fantomă de care toți vorbesc dar foarte puțin apuc să o cunoască. Mai ales în zilele noastre când tentațiile și păcatele morale sunt mai promovate și acceptate ca niciodată. Când educația și valorile sincere și curate sunt lăsate la fundul coșului pentru a vinde și pune în evidență stricăciunile. Nu, nu am nimic cu diversitatea, chiar îmi place. Dar cred că ne lipsește dragostea și sinceritatea.... În fine, după cum și mulți o știu, am fost sceptic despre ceea ce numim acum dragoste, ținând cont că durează doar 3 ani.

Să revin, pe la sfârșit de septembrie mă hotărâsem să mă prezint la o aniversare. Un pic cam auto-forțat, pentru a mai „socializa” cu niște compatrioți. Și uite că în acea zi mi se pregătise cea mai frumoasă surpriză și realizare: m-am îndrăgostit. Nu mi-am dat seama din start ce era, dar inima mi-a făcut semn. Am simțit un mic imbold, o înțepătură. Acest simț nu are cuvintele potrivite pentru a fi descris. Era o emoție parcă inconștientă, deși eram treaz și cu toate facultățile mintale la locul lor. De fapt acest sentiment mi-a cuprins sufletul de atunci și mă bântuie plăcut până-n prezent. Am știut doar după câteva ore că este Ea... sau nimeni. Este acea fată la care toți visează. Este acea fată perfectă de care m-am îndrăgostit chiar înainte să o cunosc. Este fata care are laolaltă toate calitățile bune admirate de mine. Este o minune în calea mea.
Plin de euforie și cu inima în bătăi de viteza titirezului am încercat să-mi mențin raționalul. Deși simțeam inexplicabilul, eram conștient de faptul că aparențele înșeală. Câteva minute de discuție doar mi-au trebuit să-mi întăresc semnalul din adâncul inimii. Înțepătura începuse să se inflameze în mine. M-am lăsat fermecat derbedeu de o fată necunoscută. Timid fiind, mi-am tăiat din start mai mult de jumătate din șanse. M-am blocat. Tocmai din acest motiv, mereu am știut că sunt „tormoz” în a seduce o fată cu scopul de a o cuceri. Interesul ei față de persoana mea m-a cam intrigat și pe loc mi-am ridicat procentajul șanselor de reușită în dragoste.  Pe atunci deja mi se inflamase ființa și valuri de iubire începuseră să-mi curgă prin vene în timp ce o ascultam vorbind. După care am crezut că am avut câteva momente de luciditate și mi-am zis că ea e cea pe care o vreau, dar totuși e prea mult pentru mine. Am decis să plec anticipat, nu mi-a ieșit. Compania ei îmi era mai mult decât plăcută. Și aveam dorința sălbatică de a o cunoaște intelectual, de a o descoperi. Având motiv pentru o a doua întâlnire, fie că era doar în scop amical - pentru a face o favoare informatică. Mi s-au aprins ochii. Mi s-au aprins flăcările dragostei. Valurile de euforie mi-au răspândit iubirea în tot corpul în timp record. Eram sigur: m-am îndrăgostit cu inima, cu sufletul și cu trupul, iubesc cu mintea!
Aveam explozii de emoții. Simțeam recunoștință pentru simplu fapt că m-am forțat să merg la acea zi de naștere. Probabil dragostea nu este ceva ce poți găsi, este ceva te găsește atunci când este momentul potrivit. Eram decis să o cuceresc. Să trec peste temerile interioare. Să cuceresc miracolul pe care l-am întâlnit. Da, pentru mine era un miracol și acum este mai mult decât un simplu miracol. Este frumoasa mea, iar eu sunt bestia ei. Este doamna mea, iar eu vagabondul. Este eclipsa care vine odată la sute de ani. Este șansa care trebuie luată. Mi-am promis că voi încerca. Și pentru a-mi întări această promisiune, am sunat-o pe Diana. Chiar dacă era vreo 1 noaptea, decalajul orar între Paris și Chicago mi-a permis să-mi împărtășesc bucuria.
Nici acum nu știu prin ce farmece, prin ce trucuri sau escrocherii am reușit să o cuceresc. Este minunat să fii iubit, dar e foarte profund să fii înțeles așa cum ești tu. Și mă îndrăgostesc de ea din nou și din nou în fiecare zi. Și de fiecare dată iubirea e mai mare și mai caldă. De fiecare dată sunt mai nebun de prezența ei. Doar cu ea trăiesc un vis parcă desprins de niște nourași albi și pufoși.

Nicoleta. Da, te iubesc!

PS: Am nevoie de tine pentru că te iubesc, pentru că mă iubești ♥.

La margine de lumi

       Lumea noastră e atât de patetică.

Este pur și simplu al dracului de dureros când îmi dau seama în ce direcție se îndreaptă educația noastră, a spiritului uman.

Și am un sentiment încâlcit de ură. Ură față de semenii mei și în special pentru mine. Mă urăsc pentru că mă las prins de acest val. Val de „modernizare/ evoluție/ dezvoltare” sau cum vrei tu să-i spui.

       Toți ne batem capul cu așa zisele „probleme” de zi cu zi atât de patetice, chiar absurde până la extrem. Atunci când ar trebui să vedem ceea ce avem. Nu cred că realizăm bogăția pe care o avem doar prin simplu fapt că suntem sănătoși și avem corpul întreg. Și culmea, de îndată cum vedem un „handicapat” (sincer, nu cred că e termenul corect, noi oamenii normali suntem mai handicapați), sau un om care nu se reflectă în imaginea noastră. Nu are 2 picioare ca noi, nu are 2 mâini ca noi, are doar o bucată de cap, nu-i răspund mușchii, nu vede, nu vorbește, nu aude, are vreo boală căreia nu i s-a găsit încă leac, sau pur și simplu un om (extrem de) sărac care nu trăiește așa cum noi sau un copil orfan. Atunci, tocmai atunci ni se activează în cap un simț stupid de milă față de acea persoană. De ce? De cele mai multe ori acești oameni sunt mult mai puternici, sunt mult mai fericiți tocmai prin unicitatea lor. Sunt simplu fericiți și se bucură de orice. De la ei ar trebui să luăm exemplu de bunăvoință și lumină interioară. De la ei ar trebui să învățăm să apreciem oamenii și momentele plăcute alături de aceștia. Însă noi acum apreciem lucrurile și tindem să ne concurăm în „lăfăială” cu ceea ce avem sau ce facem sau unde suntem. Și mi se pare (după cum am mai zis-o) patetic. Înțeleg că asta-i în trend. E în trend să promovăm valorile morale greșite copiilor noștri. E în trend să-i înjosim pe alții ca noi să ne simțim bine. E în trend să uităm că suntem oameni. E tragic. Suntem oameni dar pierdem sufletul din noi.
       Am învățat (singur) că lucrurile vin la tine atunci când mergi și tu spre ele. Nu-mi place să mă plâng. Sunt pozitiv și realist. Am încredere în mine și abilitățile mele și știu că pot fi independent și pot face față a multor situații. Mă simt în fiecare clipă împlinit, fericit, mulțumit, smerit pentru ceea ce am, cine sunt și ce fac. Apreciez tot ce mi se întâmplă și fac acest lucru cu inima larg și sincer deschisă. Încerc să înțeleg pe toată lumea. Să văd lucrurile din mai multe perspective. Să evit judecata premeditată. Încerc să iubesc necondiționat fiecare ființă. Dar e greu în această societate.
       Mă simt ca la granița a trei lumi: una (B) în care trăiesc, una (C) de care vreau să mă folosesc pentru a o ajuta pe alta (A). Și la această graniță invizibilă văd extremele. Văd cum unii mor de foame, mor pentru că nu au acces la medicamentele de bază. Iar alții aruncă la gunoi excesul pe care-l au. 

       Și pentru că văd lucrurile astfel, am în mine mereu o luptă, uneori chiar foarte cruntă. Lupt contra curentului societății actuale. Nu vreau să fiu dus de val, deși uneori văd cum mă las purtat. Nu-mi place. Nu vreau să pierd umanitatea din mine. Nu vreau să fiu cum sunt alții, sau cum vor ei să mă vadă. Vreau să fiu eu, așa cum sunt eu. Deși, uneori, am impresia că nu e loc în astă lume pentru a fi copilăros, responsabil, sincer, înțelegător, corect, iubitor, grijuliu, vesel, umil, dăruitor, pur și simplu. Vreau să dăruiesc mult. Mai mult decât am. Și nu pot să mă decid dacă într-adevăr am nevoie să beneficiez de surplusul lumii C, pentru ca apoi să ajut lumea A. Sau pur și simplu pot să o fac și fără avere? Mi-e frică că timpul și oamenii (oamenii mincinoși, prefăcuți și pierduți; oamenii fără scopuri sincere; oameni lipsiți de sens) - care vor fi pe drumul ce trebuie parcurs din lumea B spre C - mă vor schimba. Mi-e frică să nu-mi șlefuiască visele. Să nu-mi omoare dragostea față de purificarea umană. Dar pe de altă parte, realizez că impactul (unui act de dăruință) nu ar putea fi la fel fără acea avere, pe o planetă unde banul dictează. Îmi dau seama că banii ar schimba mult. Și iată că e un cerc vicios. Pentru că urăsc banii, nu-mi place să le dau valoarea creată. Și nu-mi plac oamenii avari. Vreau să câștig mai mult, doar pentru că vreau să dau mai mult. Și ținând cont de faptul că atunci când câștigi mai mult și  nevoile sunt mai mari, rezultă că în final, nu câștigi mai mult decât ai făcut-o. E doar o pierdere de timp într-o societate robotică.
       Vreau să merg în India, în primă etapă să văd. Să văd dacă într-adevăr de asta am nevoie. Să văd dacă pot să dau mult doar prin simpla mea prezență. Să văd dacă rezist șocului cultural. Să văd dacă reușesc schimbarea. Poate este doar o experiență de care am nevoie (și simt foarte mult că am nevoie) acum, pentru moment, cât sunt tânăr. Cât încerc să-mi găsesc rostul în viață. Ar fi ca un ajutor reciproc. Poate după o perioadă te timp mă voi întoarce idem unui câine speriat, cu coada între picioare. Sau poate mă voi întoarce mai împlinit, mai liniștit, mai puternic și mai fericit. Precum și mai înțelept pentru a nu încurca atât de mult lucrurile în capul meu.

       Una peste alta, cred și nădăjduiesc că sunt mulți alții ca mine. Și sunt sigur că deja există mulți care s-au unit și au dăruit mai mult. Pentru că unde-s mulți puterea crește (sper).

În final.
Vreau să mă dezbrac de lumea avară pentru a-mi păstra spiritul uman la suprafață pentru totdeauna. Vreau să dau ca să pot primi ... - lumină.
(Cât de absurd sună?)

La mulți ani țaca!

M-am gândit câteva zile la acest mesaj, la această urare. Pentru că vreau să fie ceva unic, ceva intens, ceva adevărat.

 ღ   La mulți ani scumpa mea surioară!   ღ

Anii trec. Mai ieri eram copii mici. Tu mă țineai în brațe. fericiți, simpli, fără griji, sinceri. Doi copii care așteptau mama să se întoarcă de la muncă. Jucam în răzâncă prin casă, indiferent de protestelor vecinilor. Făceam haine din perdele inspirați din filmele indiene. Colibi din pături și cearceafuri. Și mai des ne tot certam și ne băteam, fie din joacă fie mai în serios. Dar ne-am iubit.

N-ai încetat să mă iubești nici atunci când te copiam. Nici atunci când te urmam peste tot, sau când te șantajam. Sau când îți luam partea de atenție de care aveai nevoie. Ai continuat mereu să mă iubești. Ai continuat să-mi fii sora mai mare. Și chiar dacă cândva, pe undeva, ai fi ajuns la capătul răbdărilor în perioada adolescenței tale, poate chiar mă urai sau îmi detestai simpla prezență. Sunt sigur că tot ai continuat să mă ai în inima ta. Pentru că mereu erai gata să-l bați pe oricare m-ar fi necăjit, eu fiind mai sensibil și mic. Erai acolo pentru mine și la școală și la cămin și pe stadionul de la țară. Erai în preajma mea pentru a mă apăra. Deși pentru tine nu era nimeni.

Și atunci te vedeam puternică, nu fizic vorbind. Te vedeam boevaia, îndrăzneață, descurcăreață și plină de viață deși cam rebelă. 

M-ai iubit în felul tău indiferent de acțiunile mele. Și acum mă întreb cum era posibil să mă iubești atunci când aveai toate motivele să mă urăști?

       Destinul ne-a despărțit devreme, nu am avut ocazia să înfiripăm povești împreună despre primele sentimente, despre primele iubiri sau pasiuni. Dar totuși țin minte charisma ta adolescentină, de care mulți băieți au fost seduși. Erai frumoasă, foarte frumoasă și ștrengăriță. Îmi părea bine să știu că sora mea e dorită. Nu înțelegeam multe, dar știind că mama avea încredere în tine și eu aveam.

Câteodată aș vrea să mă întorc în trecut. Nu, nu regret nimic. Doar vreau să am din nou ocazia să te cunosc, să te înțeleg și să-ți fiu alături de la începuturi. Să fiu frate. Acel frate care să fi spus: „Dacă-i rănești inima, îți tai coaiele!”

Și totuși despărțiți, tu în Rusia eu în România, ai continuat să mă iubești.

       Viața se presupune că e ușoară, doar oamenii o fac complicată cu gânduri, sentimente, emoții și așteptări. Și deodată, tu ai devenit femeie, soție. Cred, că au fost prea multe pentru tine și pentru mine. Prea repede grijile au năvălit în calea ta. Și prea fragilă pentru a nu fi doborâtă, dar totuși ai încercat să lupți așa cum ai știut tu. Așa cum ai crezut tu de cuviință. Și ai continuat să mă iubești chiar dacă nu am fost acolo să te înțeleg, dar te-am atacat cu critici, reproșuri și judecată. Ai continuat să fii sora mea. Experiențele tale te-au schimbat. Ai devenit mai ne-încrezută. Și acum, cred, înțeleg de ce.

       Poate uneori lucrurile trebuie să se destrame și să se împrăștie, ca în urmare să formeze ceva mai puternic și mai trainic. Și iată-ne aici. Împreună. Eu dictându-ți alegerile. Și tot mă mai iubești. Și îmi dau seama că nu ești definită prin trecutul tău și nu trebuie să-mi fie frică pentru viitorul tău. Am încredere în tine. Desenează-ți propriul destin. Fii tu însuți. Ești o femeie fermecătoare. Frumoasă. Deșteaptă. Sensibilă și atrăgătoare. Oricare bărbat ar vrea să fie la piciorele tale. Tu încă nu ai realizat acest adevăr. 

Și mă iubești în ciuda alegerilor mele. În ciuda comportamentului meu rigid, strict și exigent. Trebuie să înțeleg că prin excesul meu de protecție și posesie îți tai din cărare. Tu știi cel mai bine ce e mai bine pentru tine. Eu te voi susține pentru că vreau să fii fericită. Toți pot spune „totul va fi bine”, dar eu vreau să fiu acela care spune „nu e bine, dar voi fi lângă tine până va fi bine”. Pentru că mă iubești.

Știu că totul constă în adaptări și compromisuri. Te adaptezi când cineva apropiat e în preajma ta și faci compromisuri când vrei ca cineva apropiat să fie lângă tine.

ღ˛° 。✰* °♥ ˚ • ★ *˚ .ღ

       Și acum, cu ocazia zilei tale îți doresc să vezi lumea cu ochii larg deschiși doar în culori viu aprinse. Să trăiești fiecare moment cu fericirea curgându-ți prin vene, cu zâmbetul voios împietrit pe fața ta tânără. Să fii iubită mai mult decât ai fi vrut vreodată. Să fii apreciată și alintată cum orice femeie visează să fie. Să fii mândră și mulțumită de rezultatele și alegerile copiilor tăi. Îți urez mulți ani împliniți și plini de surprize extraordinar de plăcute. Să fii înconjurată doar de oameni sinceri și care să te iubească pentru ceea ce ești tu, nu pentru ceea ce vor ei să fii. Îți doresc sănătatea să-ți fie pelerină în drumul vieții și energia să te însoțească peste tot. Un viitor îndestulat, prosper și bine ocrotit. La mulți ani!
Nu pot să exprim în cuvinte cât de fericită vreau să te văd. Pentru că o meriți!

                                                            Pentru că te iubesc ♥
                                                            Parce que je t'aime ♥
                                                            Pentru că te iubesc ♥

O familie nu înseamnă doar niște oameni care au același sânge, nume de familie sau casă, Familia sunt acei alături de care treci prin viață. Te iubesc enorm pentru că mă iubești. Mulțumesc pentru că încă mă iubești.

La mulți ani scumpa mea surioară!  ღ˚ •。* ♥ ˚ ˚✰˚ ˛★* 。 ღ˛° 。* °♥ ˚ • ★ *˚ .ღ 。

Je suis tout et rien à la fois.

Zilele astea am simțit nevoia să mă identific. Am făcut o listă cu anumite caracteristici ale mele. Mi-a plăcut și m-am decis să o postez (pentru mine, cel din viitor). Totul este aleatoriu.

Încăpățânat până peste măsură .
Ambițios și mereu cu poftă de viață.
Amuzant, uneori caraghios și cu glume banale, copilărești.
Nu suport oamenii care încearcă să mă țină din scurt, dar încerc să-i controlez pe alții. Sunt cam monopolist.
Urăsc minciuna. O detest.
Sunt leu și șarpe în același timp, drept urmare sunt dornic de lucruri noi, mai bine zis de experiențe noi.
Sunt posesiv și protector și poate oleacă gelos.
Uneori sunt destul de temperamental și impulsiv.
Din naivitate cred că oamenii sunt buni și merită o a doua, a treia și a patra șansă.
Sunt inspirat ușor. Și-mi place să-i inspir pe alții.
Dornic de a învăța, de a cunoaște și a înțelege tot.
Dorm cu un iepure de pluș, Zaya (primit de la Valiușa - verișoara mea).
Iubesc vara dar nu și căldura.
Cred că îmi place să mă exprim în scris. Cine știe, poate în viitor va fi o carte semnată Simion/ Sam Duca.
Iubesc înălțimile deși mi-e frică de ele.
Ador desenele animate și dulciurile.
Am fost de multe ori la Disneyland.
Adesea vorbesc în șoaptă singur pe străzi și fac grimase diferite, sau forțez lacrimile să-mi curgă înadins pe obraz.
Mă complic, dar încerc să rămân simplu în acțiuni și gânduri.
Nu am fumat niciodată țigări și nici nu ma interesează.
Mi-am dat seama că nu sunt Superman, sunt doar man.
Îmi plac dansurile săxoase.
Sunt timid în dragoste dar nu și în pat.
Vreau să fac voluntariat în India în doi ani.
Sunt cam obsedat de curățenie și ordine.
Am spirit cu tente filozofice și cu mici arome de înțelepciune, uneori.
Nu-mi exprim sentimentele direct.
Mi-e frică de mine. Nu mă tem de moarte.
Fructele preferate sunt strugurii și fructul pasiunii.
Ador filmele văzute în sala de cinema.
Nu sunt materialist.
Pun accent pe recunoștință și respect.
Ascult des Carla's Dreams, îmi plac mesajele din melodiilor lor. le găsesc foarte puternice și autentice.
Am vrut să fiu foto-model internațional.
Practic pe ascuns lucruri pe care nu le zic.
Sunt melancolic și romantic și mă emoționez repede. Sensibil.
Nu știu să schiez. Dar știu sa înot cât de cât.
Îmi place să-i ajut pe alții, dar sunt dezamăgit ușor.
Am secrete. Am făcut compromisuri.
Merg des cu bicicleta prin Paris.
Prefer să citesc în transportul public, am renunțat la player (pentru moment).
Știu să dau sfaturi altora dar majoritatea nu pot să le aplic mie.
Îmi place mult sa gătesc experimente culinare (când sunt singur).
Am aceeași sonerie la telefon de 5 ani.
Vreau să am copii adoptați.
Sunt organizat și disciplinat în muncă.
Sunt de părere că trebuie să facem copii mai buni pentru o lume mai bună.
Ador „la tarte au citron”.
Cred ca lumea are nevoie de mai multă bunătate și înțelegere.
Vreau să am o casă, în mare parte să fie albă, dar și câteva culori calde și putin negru.
Sunt recunoscător și apreciez tot ce mi se întâmplă.
Îmi ia în medie o oră ca să adorm, gândesc prea mult..
Visez aproape în fiecare noapte și țin minte visele detaliat. De cele mai multe ori am vise demne de blockbustere, cred eu.
Și mai mereu visez cu ochii deschiși..
Îmi plac începuturile. Urăsc despărțirile.
Când eram mic credeam că președinții pot schimba lumea și vroiam să devin unul. Acum nu mai vreau. Urăsc politica și toate mizeriile care se întâmpla pe acolo.
Am cu adevarat încredere în foarte puține persoane, dar sunt naiv și îi cred pe toți.
Nu am agendă, dar îmi place să-mi programez zilele.
Apreciez modestia dar sunt cam narcisist.
Pot să fiu dur și neînțelept și pierdut în alegeri. Indecis și confuz. Dar îmi revin repede.
Vreau să văd mai des oameni sinceri și onești.
Oamenii simpli și fericiți, după mine sunt oameni frumoși.
Mi-e dor să sun lumea acasă, pe telefonul fix.
Îmi place să stau cu capul pe pieptul unei fete.
Nu mi-am rupt niciodată nimic.
Am învățat să mă iubesc. Și sunt fericit.
Ador dușurile lungi, interminabile și fierbinți.
Am o sora, cu care m-am certat adesea, ne-am bătut când eram mici, dar care mi-e importantă și căreia îi vreau numai binele și pe care o iubesc. Deși sunt dur și sever cu ea.
Îmi iubesc mama, o respect și îi mulțumesc pentru tot.
Uneori îmi place să mă simt mic și protejat și să simt că nu sunt singur.
Când eram mic doream să am un cal cu aripi.
Nu regret nimic din ce am făcut, ci din contra din toate am învățat câte ceva.
Vreau să rămân cu “suflet de copil” la orice vârstă.
Nu prea îmi place să mă gândesc foarte departe în viitor, dar uneori e bine să știi ce vrei.
Îmi place să iubesc și să fiu iubit sincer (ca oricare altul).
Îmi place mai mult lupta decât victoria.
Apreciez pe cine mă apreciază și urăsc lașii.
Îmi iubesc aproapele și prieteni adevărați.
O să-mi trăiesc viața așa cum îmi place și o sa-mi urmez principiile.
Sunt așa cum doar eu aș putea fi.

Acum zâmbesc!
Șî-mi plași.

(Nu m-am putut opri, dar m-am forțat, altfel lista ar fi fost prea lungă)

(În 2015) Vreau să mă îndrăgostesc...

La începutul anului m-am apucat să-mi fac o rezoluție pentru 2015. După câteva minute de concentrare, am rămas doar cu o singură steluță pe listă: * să mă îndrăgostesc.

Cred că am rămas blocat pe una din postările precedente. De ce anume în acest an, ce e dragostea pentru mine? Am vrut să-mi explic. Și am ajuns la următoarele:

„Nu mă întrebați ce e dragostea. Nu știu și nu glumesc în această privință. Nu credeți că un tânăr ca mine n-a fost niciodată atins de acest sentiment numit dragoste? Ei bine, n-am iubit niciodată. Bine, doar pe mama, dar pentru mine e mai mult o dragoste instinctivă, un fenomen natural, nu-mi pot găsi alt răspuns.

De unde am ajuns eu la concluzia că nu am iubit? Pentru că niciodată nu am fost cu inima intoxicată de ceea ce numiți voi amour. Niciodată nu am trăit acel vis, acea exaltare emoțională, acea nebunie sufletească unde imaginea femeii să mă însoțească peste tot. Niciodată nu am fost urmărit, bântuit sau înfierbântat de așteptarea sau posesia unei persoane. O persoană, care peste noapte. să devină pentru mine cea mai dorită bucurie, cea mai frumoasă din toate creaturile, cea mai importantă din tot universul. Niciodată nu am plâns, nu am suferit după cineva. N-am petrecut nopți cu ochii deschiși gândindu-mă la ea. Nu știu ce înseamnă combinația de stresul cu speranță în momentul în care ea se apropie. Sau acea divină melancolie numită regret atunci când ea pleacă, lăsând în urmă un parfum lejer și plăcut de femeie.

De multe ori m-am întrebat de ce nu m-am îndrăgostit până acum. Am eu niște idei întortocheate, dar pe care cred că nu toți le-ar înfuleca cu poftă. Prin urmare am hotărât să le păstrez pentru mine.

Printre altele, cred că judec prea mult femeia doar pentru a diminua din șarmul ei, îmi cer scuze pentru acest lucru și vă datorez o explicație. Deci, fiecare femeie (ca și bărbat, dealtfel) are partea fizică cât și partea morală (inteligența, uneori). Pentru a iubi, trebuie să văd o armonie mlădioasă între fizicul și moralul femeii. Una pe care să nu o mai fi văzut. Pentru că dese ori sau fizicul sau inteligența morală o spălăcește pe cealaltă.

Inteligența unei femei nu are nimic de-a-face cu inteligența unui bărbat. Este mai mult și totuși mai puțin. O femeie trebuie să fie deschisă la minte, să fie sensibilă, fină, impresionabilă, puternică (ceea ce nu e obligatoriu dar e de admirat). Să fie pe unda bunătății, eleganței, tandreței și nu în ultimul rând cochetă și pregătită să împărtășească. Calitatea ei cea mai mare este tactul, care ar fi pentru moral precum atingerea pentru corp. Îi scoate la iveală contururile, unghiurile și formele ei intelectuale.

Femeile frumoase, ce-i drept, de cele mai multe ori nu au o inteligență care să corespundă fizicului lor. Și această discordanță mă lovește și mă rănește din prima încercare. Într-o relație de prietenie acest dezacord nu are prea multă importanță. Prietenia e un contract unde clauzele sunt atât calitățile cât și defectele. Deoarece putem judeca o prietenă/ un prieten ținând cont de părțile bune și neglijându-le pe cele rele. Apreciind cu exactitate valoarea prietenilor abandonându-ne într-o simpatie intimă și profundă. 

În schimb, pentru a iubi, trebuie să fii orb și cere o implicare totală. Să nu vedem nimic, sa nu gândim nimic și să nu înțelegem mai nimic. Trebuie să învățăm să adorăm părțile slabe ale cuiva precum pe cele puternice. Renunțând la orice judecată.

Probabil sunt incapabil de această orbire și totuși un rebel al seducției fără sens.

Sau poate, după cum mi-a zis cineva recent, mi-am creat o persoană care nu există din una căreia mi-a fost frică să-i exprim sentimentele la momentul potrivit. Și acum sunt cam frustrat :) 

Da, mă credeți nebun! Dar pentru mine o femeie e ca o prăjitură cu nacinkă. Cu un corp seducător de-ți lasă gura apă și cu sufletul delicios. 

(Maupassant)

Nu sunt pregătit și cred că niciodată nu voi fi. Voi învăța pe parcurs firul dragostei. Din acest motiv mi-am zis că acum e momentul. Poate am nevoie doar de curaj în 2015. Sau poate mi se ridică Parisul în cap. 

Dar știu că focul nu se aprinde singur. Eu sau ea trebuie să.....

Dezamăgire și .

       Ultima zi din noiembrie. Și după cum am precizat în postarea precedentă, luna asta mă deprimă.
Mă simt confuz, frustrat, pierdut și cam singur...
       Mi-e frică să iubesc. Mi-e frică să mă atașez prea mult de oameni deși sunt foarte vesel și plin de energie. Mi-e frică să fiu dezamăgit (că tot am scris despre frică recent). Și nu e pentru că-mi place să fiu singur, dar pentru că oamenii continue să mă dezamăgească. Precum spune Eric Hoffer:„ dezamăgirea e ca un faliment - falimentul sufletului care învestește prea mult în speranțe și așteptări”. În cazul ăsta, poate că am așteptări prea mari, prea exigente și poate prea cinstite? Cred că ar trebui să mă educ în privința asta. Nu degeaba se spune că „binecuvântat e cel ce nu se așteaptă la nimic și pentru asta niciodată nu este dezamăgit”.
       Foarte straniu e că atunci când oamenii se schimbă, suntem dezamăgiți pentru că nu mai sunt cei pe care îi cunoșteam. Și atunci când nu se schimbă, suntem dezamăgiți pentru ceea ce reprezintă. Toți știm doar să judecăm și să fim dezamăgiți. Absolut toți, fără excepție. e ca un joc infantil dar cu mai multă nuanță sufletească.
        Și pentru că vreau să judec cât mai puțin. Mi se întâmplă de multe ori să țin toate întrebările și tensiunea în mine, în încercarea de a fi mai înțelegător, mai calm, mai răbdător și mai obiectiv. Cu speranță că totuși voi găsi eu răspunsurile. Și să nu bag în seamă factorii externi, care de fapt îmi zic lucruri adevărate, lucruri reale. De ce o fac? Pentru că nu vreau să rănesc pe nimeni. Pentru că-mi dau seama că fiecare individ e diferit. E altfel. Fiecare gândește în felul său și vede lucrurile doar cu ochii lui. Fiecare e om. Și omul știe să facă greșeli. Deși cred că ar trebui totuși să împărțim aceleași valori morale. Dar na, nu e peste tot numai originalul, există și imitație de prost gust. Și în aglomerația asta de adevăr și fals, de bine și rău, de eu și tu. Nu mai știu ce să cred. Mă simt pierdut. Uneori mi se pare că toți joacă teatru și că vor să mă minciunească. Vreau să mă detașez de toți. Să nu mai am nimic.
De ceva vreme mă tot gândesc să plec în India (1.ca să fac voluntariat și 2. vreau să-mi hrănesc spiritul). De câțiva ani am început să văd lumea și lucrurile altfel. Am alte valori și priorități. Am impresia că văd prea multe lucruri.

        Îmi place să ajut oamenii, dar mă simt folosit și luat de prost. Ajut pentru că așa simt. Pentru că așa vreau. Dar, se pare, că mereu când o fac aștept și ca celălalt să depună efort. Și nu e vorba de efort minimal sau oricare altul. Vreau să-și împingă limitele cu forță pentru a ajunge la destinație. Și eu să fiu acolo doar pentru un eventual sprijin. Ca în cazul unui elev: profesorul îl ajută să rezolve un exercițiu, dar elevul trebuie să găsească singur rezultatul. De ce? Pentru că, în cazul în care aș face eu tot efortul, nu ar însemna că ajut, dar fac treaba altcuiva. Și clar mi-e, acum, că eu nu mă simt bine. Drept consecință am impresia că oamenii ăștia care nu depun efort nu știu ce vor de la viață. Evident când fac o decizie automat îmi asum și consecințele ulterioare. Dar de ce ar trebui să-mi asum consecințe atunci când decid să ajut? Care mai e plăcerea de a face bine, dacă trebuie să suferim după? Nu e plăcut. Și nimănui nu îi convine să continue să facă lucruri care-i sunt neplăcute. Nu atunci când este dezamăgit.
Complicat și încrucișat. Dar eu am înțeles ceea ce am scris și ceea ce am vrut să zic. E pentru mine.

        În concluzie, poate gândesc prea mult. Și cu privire la acest lucru cineva la care țin foarte mult mi-a zis: „sunt bune și gândurile, dar dacă te afunzi prea mult în ele nu mai poți ieși din ele. Devii singuratic, tăcut, nu te mai poți bucura de micile plăceri ale vieții. Și nu vei găsi niciodată adevarul absolut.” - mulțumesc mult!

Acum trebuie doar să învăț...

Ea... sau nimeni.

E deja noiembrie. Nu-mi prea place luna asta. Acum câțiva ani, în luna noiembrie, am trăit una din cele mai intense decepții. De atunci asociez luna noiembrie cu singurătatea și mi se pare că e sumbră din  punct de vedere sentimental.
În schimb, indiferent de perioadă a anului, îmi place să merg la cinema. Mi-am făcut obicei să merg singur. De la început din nevoie, pentru că nu prea găseam pe cineva care să-mi țină companie. Acum însă din plăcere. Îmi plac filmele. Le simt intens. Îmi plac comediile, pentru că-mi îmbărbătează simțul umorului. Îmi plac thriller-urile, dramele pentru că mă fac să stau ca pe ace, pentru suspansul de care am parte. Îmi plac filmele biografice, pentru că pot să văd cum ambiția și dorința te aduc mereu acolo unde vrei să ajungi. Și da, îmi plac filmele romantice, pentru poveștile de iubire atât de simple și subtile de care mă îndrăgostesc și pe care, parcă, aș tânji să le trăiesc și eu.
În ultima perioadă tot zic că nu cred în dragoste, ci doar într-o oarecare obsesie. O pasiune, care de fapt e una scurtă. De ce? Pentru că dispare. Și eu cred că dragostea nu dispare. Dragostea trăiește. Se hrănește și arde zilnic. Dragostea nu se stinge. Dragostea e vie. Dragostea trebuie să reziste.
....
Vreau să mă îndrăgostesc. Să o găsesc pe ea. Simplă, frumoasă, deșteaptă și cu ambiții mari. Să iubească viața. Să cunoască realitatea dar să continue să viseze cu ochii deschiși. Ea care să-mi împărtășească o parte din idei și cu care să-mi placă să discut despre cealaltă parte. Discuții pe la miez de noapte. Discuții dezgolite sufletește și ușoare la auz. Discuții pe sub cerul clar cu luna și stelele supraveghindu-ne. Ea care să mă impresioneze prin deciziile și comportamentul ei. Să mă impresioneze, pozitiv, firește. Ea să-mi fie învățător și elev în același timp. Să învăț de la ea și să învețe de la mine. Să ne completăm cu informații, cu dorințe și cu gânduri. Să fim împreună atunci când gătim, să fim împreună atunci când citim și atunci când facem orice altceva. Să ne aruncăm în aventuri fără prea multă precauție. Să știm să riscăm unul pentru altul. Ea să fie femeia din spatele meu. Și eu să fiu bărbatul care o ține în brațe. Să o susțin, să o împing de la spate atunci când va trebui. Să spargem monotoniile robotice ce se întâlnesc din ce în ce mai mult în perioada actuală. O vreau pe ea. Să o admir atât sufletește cât și fizic. Ea, femeia, cu forme care să-mi înnebunească mințile. Ea, acea care să-mi fluture părul prin față ori de câte ori ar întoarce capul pe pernă. Să ne trezim unul pe altul cu zâmbetul pe buze. Să cuprindem sinceritatea și simplitatea în relația noastră. Alături de ea diminețile să fie plăcute și lejere după nopți furtunoase. Ea care să-mi împărtășească plăcerea. Plăcerea să fie de nesăturat. Să ne iubim aprins și tandru. Să ne iubim cu pasiune și cu mângâieri. Să ne iubim diferit seară de seară. Să ne jucăm unul cu altul. Să fim atât zburdalnici și copilăroși cât și maturi responsabili. Să fie doar a mea. Să vibreze la fiecare atingere. Să mă spulbere cu o privire, cu un zâmbet, cu un gest. Să ne facem surprize. Să avem propriul nostru univers. Să ne facem raiul nostru, unul lângă celălalt, unul în brațele celuilalt. Dragostea să ne fie suficientă. Să fim uniți și să știm să visăm împreună. Să fiu sub al ei toc. Și să fie a mea păpușă. Să ne adaptăm unul cu celălalt precum un organ transplantat noului său corp. Vreau să-mi fie doctorul. Să-mi lecuiască gândurile. Să-mi spele creerii cu a ei charismă. Să mă seducă cu manierele ei feminine. Să miroase dulce, ca o floare de primăvară. Să fie pură în alegeri vestimentare. Să ne educăm gusturile reciproc. Să fiu eroul ei, și ea să-mi fie prințesa. Să iubim săruturile. Săruturile dimineții, săruturile pe burtă, săruturile din timpul mesei, săruturile la gât, săruturile simple, săruturile gingașe. Să iubim și să ne arătăm sentimentele și afecțiunea într-un mod plăcut, discret și demn de invidiat. Să iubim prezența celuilalt. Vreau o femeie care să mă înțeleagă, să mă dorească și să mă iubească (pentru că eu sunt complicat). O vreau pe ea.

Vreau să o găsesc. Să o iubesc și să o strâng în brațe. Mereu să-i fiu aproape. Vreau să o iubesc cu inima deschisă. Să fiu nesătul de ea.

Dar mi-e frică. Chiar dacă am găsit-o. Mi-e frică să încerc. Nu pentru că aș crede că nu e potrivită. Ba mai mult, am pus-o imaginar pe un  piedestal, la care e greu să ajung. Că ea ar fi una din femeile „out of my league”. Dar, mi-e frică, deoarece nu am încrede în mine. Și nu vreau să o fac să sufere.
Și totuși o vreau pe ea, să-mi curețe sufletul. O vreau pe ea să-mi aducă la iveală tot ce e mai bun în mine. O vreau pe ea ca să fim împreună fericiți,
Vreau să iubesc.
Crezi că ești potrivită?

Frica...

       Mi-e frică de eșec. Mi-e frică să dezamăgesc oamenii, mai ales persoanele la care țin. Mi-e frică să fiu rănit și să rănesc. Mi-e frică să mă umilesc și să fiu umilit. Mi-e frică de extreme. Mi-e frică să nu depășesc acțiunile mele anterioare. Mi-e frică să rămân pe loc. Vreau să evoluez.
       Dar, se pare că frica e ca și vata dulce de zahăr. Dispare atunci când ne întâlnim cu momentul adevărului. Atunci când „acum e acum”. Frica se transformă în hotărâre și determinare nezdruncinată, care până la urmă e ca un scut care te protejează.
Sau cum a zis-o odată Mike Tyson (boxerul): „Frica îți este cel mai bun prieten, sau cel mai temut dușman. Este ca focul. Dacă știi să-l controlezi, poate să-ți încălzească casa și să-ți faci mâncarea la flacăra lui. Dacă nu știi să-l controlezi, va arde totul împrejurul tău și te va distruge. Dacă știi/ poți să-ți controlezi frica, vei fi mai alert (atent), ca o căprioară pe un câmp”. Sau altfel zis, una e când ți-e doar frică, și e cu totul altceva atunci când lași frica să dea cu tine de pereți ca o pisică apucată de coadă. Sau cum am mai citit pe undeva: „Frica este bună în proporții mici, dar când devine un tovarăș constant, apăsător, ea ia locul a ceea ce ești și te împiedică să faci ceea ce știi că este mai bine”.
        Dacă nu ți-e frică de eșec atunci probabil nu-ți pasă suficient. Și grijile în legătură cu acest lucru sunt nule. Deci nu e ceva important pentru tine. În schimb, dacă simți fiorul necontrolat al temerii atunci îți pasă cu adevărat de reușită. Și acest lucru este cu totul în regulă să ai temeri, întrucât ești o ființă umană. It's ok not to be ok.
        Trebuie să fii suficient de îndrăzneț pentru a îți stabili obiective care te fac să-ți lărgești limitele și să ai viziuni clare și cu un scop bine stabilit. Dar trebuie să ai și umilința de a recunoaște că acest lucru poate fi greu, și ai putea să nu ajungi la linia de finiș - la reușită. Și dacă începi să pui în socoteală toate motivele din care ai putea să nu reușești, atunci cu siguranță nu vei ajunge la destinație. Pentru că asta crezi. Deci, foarte mult, constă în menținerea echilibrului între a nu fi un nesăbuit dar deasemenea având temeri.
       De unde vine frica?
După mine răspunsul ar fi: din imaginație. Cred că imaginația este foarte importantă pentru oricine, doar că mulți o folosesc în mod greșit. Mulți se „mutilează” psihic (și își dăunează prezentului) fără să-și dea seama de acest lucru. Imaginația și emoțiile au o legătură puternică între ele. Și ceea ce ne imaginăm, uneori poate să ne pară foarte real, chiar dacă nu e (ca multe din visele noastre, dealtfel). În consecință emoțiile simțite sunt foarte reale în contradictoriu cu faptele imaginare. Și în acest mod atragem evenimente reale care să corespundă emoțiilor noastre. În acest caz, am putea să ne „fabricăm” emoții pozitive, datorită cărora să atragem evenimente favorabile nouă. În concluzie, eu cred că e ca un mic clișeu. Dacă nu-ți poți controla imaginația nu ajungi să-ți controlezi nici frica, nici realitatea, nici viitorul.
       După cum am mai precizat și în câteva postări precedente, fiecare e unic și fiecare individ e important altfel nu ar exista. Cum ai face tu știind că ai control asupra vieții tale, destinului tău?
Trebuie să credem în miracole. Trebuie să credem în noi, și vom învinge frica. Noi putem face multe lucruri de care știm că nu suntem în stare. Avem în noi mai mult decât credem și putem exploda ca un ca un artificiu orbitor în noapte, putem depăși obstacole ca un super erou. Și toate astea doar cu o singură condiție: să ne dorim cu adevărat acest lucru. Să ne dorim din adâncul trupului și ființei noastre umane.
       Frica, de altfel, este egală cu limitele noastre invizibile. Ne e frică de ceea ce nu înțelegem. Ne e frică de ceea ce nu vrem și nu știm. Ne e frică de necunoscut. Cu cât mai mult ne deschidem mintea spre lume și spre tot ce ne înconjoară, cu atât avem mai puțină parte de frică. Dacă toți ar fi avut frică de necunoscut, atunci nu am fi evoluat. Și nu am fi ajuns aici. Deci, nu suntem primii și nici ultimii cărora le este frică, trebuie să privim acest adevăr ca pe o încurajare. Și sigur pentru orice problemă de care avem parte, deja sunt multe soluții. Trebuie doar găsite. Deci nu are rost să îmbrățișăm frica doar ca să ne încețoșeze mintea și să ne încetineze gândirea.

O minte sănătoasă e o minte care știe să controleze gândurile.
Un om fericit este unul care are o minte sănătoasă.

Om dar nu uman...

Îmi explodează capul.
Nu-mi pot stăpâni urgia interioară de a cunoaște mai multe. Mai ales de a înțelege oamenii. Căci omul e cel mai mare mister de pe acest meleag terestru. Ființa umană e atât de imprevizibilă și unică în propria ei complexitate. Vreau să am abilitatea de a vedea lumea prin toții ochii care sunt pe pământ. Să-mi pot da seama de motivul faptelor făcute de cineva datorită acestui dar „divin” de a putea vedea lumea la fel ca el sau ea. Să-mi pot da explicații de ce unii oameni fac ceea ce fac și nu altfel. Să pot găsi răspunsul în mintea lor deschisă întrebărilor mele. Și dacă mă gândesc un pic, cred că ar fi mai degrabă un blestem decât o abilitate sau un dar suprem. Un blestem de care nu poți să te ascunzi nicăieri, decât în sumbrul mormânt întunecat.

Și totuși, mă îngrijorează lumea noastră.
Mai ales lumea pe care o cunosc eu (deși, cred că sunt mai degrabă optimist decât pesimist, cu un pic de tentă de romantic). Am încercat dintotdeauna să văd lucrurile cât mai obiectiv, să nu judec și să-i înțeleg pe toți și pe fiecare în parte. Și încă încerc cu mare desăvârșire acest lucru. Dar uite că nu înțeleg, și nu-mi pot găsi răspunsuri. Fac și eu greșelile mele, iau alegeri nechibzuite dar le accept cu tot sufletul și toată mintea mea. Și îmi asum responsabilitatea și consecințele astfel încât să evit rănirea altor oameni și a sentimentelor lor, fie ei apropiați mie sau nu.
Nu înțeleg de ce sinceritatea nu plutește în spiritele umane. De ce oamenii aleg să se complice cu minciuni și vorbe false? De ce invidia și concurența în „lăfăială” e mai presus decât fericirea spirituală interioară? De ce ne e frică și nu acceptăm ceea ce nu putem înțelege, și automat catalogăm acest acest lucru ca o abatere de la normal. Ce e normal? Totul e subiectiv, mai ales acum în vremea noastră, în era informației. Totul e relativ, nimic nu e bătut în cuie. Nici măcar dragostea, oricare ar fi ea.

Cine suntem? Care e scopul nostru? De ce? Cum? Încotro mergem? Ce ne așteaptă?

Vreau să simt răspunsul. Să-l simt așa cum e el, fără o formă fizică, nematerializat în nimic. Un răspuns clar și simplu care să-mi servească cheie tuturor întrebărilor mele umane și încâlcite. Vreau să știu că viața unui om e importantă atât pentru el, cât și pentru toți cei din jurul lui. Aici nu e vorba despre instinctul de supraviețuire care e mai mult unul animalic (după mine), căci îl avem cu toții. Omul e important așa cum e el. Nedeslușit și mototolit în propria conștiință. Fără să fie judecat și scanat din cap până-n picioare cu presupuneri.
Educația, cultura, vârsta sunt unii dintre factorii care ne fac să fim diferiți și fiecare să fie unic în felul său. Dar mai presus de toate suntem cu toții oameni, ceea ce ar trebui să ne unească. Dincolo de personalitățile și caracterele noastre.
... Și totuși chiar dacă am aceste dorințe deschise, nu-mi pot manevra propria gândire, mișcare, reacție și vorbă în obținerea rezultatului dorit. Deci sunt și eu om, ca oricare altul...


Vreau să fiu mai bun pentru a crea o lume mai bună.

Take that, Sănea!

           Life is confusing. Sometimes you are the happiest, sometimes you wish you'd be. There are so many things to care about (what to do and what not; how to get this right without spreading the shit all over; when to make the move to avoid being freaky or misunderstood; where to go and hide or to find solutions). So many people to please (you, he, she, they, another she, the others and the rest of them that I didn't mention before; o yeah, almost forgot about the one from the right, he who's behind and the two ahead), and not at least - myself. So many thoughts and desires that are so existential and so crucial to know right now and here. So many circumstances that put you in a freaky mood.
          Don't get it. Feeling happy, not just in words, really happy (I feel the happiness in me, pulsing in my blood), all good, actually all is great, amazing, fantastic (and so on with these „exceptional” words on a New Jersey accent ). But still something is missing. Can't figure out what. I can't ask for help. Cause you know, everyone cares about only his/hers butt. Never mind, I'm not judging, it's normal. Yes, it's normal for someone else, but me.
      There is plenty of everything, but still seems not enough for everybody. We are cruel to each other. We are humans. But not always rational, or sometimes too rational, too harsh to ourselves. We are not perfect, but pretend to be. This world is the wrong place for me. Is a fantastically theatrical world, where I'm feeling lost like hay in a needle stock (cause I like to think that I'm the fragile one). We, the people are changing so much, everyday. We're becoming so obsessed of the wrong values and politics, I don't even know which ones are right. And that's very disturbing! I don't wanna live like that. I don't like it. I want to live, not to pass through life.
       But wait, neither me, I'm not the way I would like to be. Sometimes seems that I lost myself in the wrong environment. Not lost, lost. But infiltrated. Confident and sure of what I want and who I am. Often I jump in unknown with a scary easiness. Hoping that will not get involved emotionally and sentimentally in everything I do, but everytime the result is the opposite of what I wanted in the first place. I end up loving everyone and everything. Loving and hating this at the same time. Loving because I've got the chance to live so intensely and enjoying the wonderful moments. Hating because there comes a moment when it hurts cause I'm too exposed and vulnerable. It hurts desperately. It is like I'm sick. My whole body is trembling in convulsions of emotions I can't control. But at the same time confused and... and... too fucking many thoughts.
       There are times when I wish I'd could pause my thinking. I'm according to much importance to things that I should not. I am too obsessed of not making mistakes but at the same time of doing them. Too obsessed that the truth is gonna get me. But I feel truly fair to myself. I feel free, but can't fly yet.
     I'm confused. I have to many things going on. I've got the feeling that my head will explode soon. Oh, wait...

 ALL THIS SHIT IS IN ONLY IN MY HEAD!!!

Mergând pe zile...

            De fiecare dată când încep să scriu pe blog o nouă postare, îmi zboară gândurile ca peștii înghesuiți într-un acvariu, ca mii de peruși într-o colivie mică. Și încerc să găsesc o cale de a le aranja și a le exprima într-o ordine pe care s-o pot înțelege mai ușor. Pentru că sunt importante, pentru mine. Și sunt sigur că pe viitor voi avea nevoie de aceste gânduri în viitorul apropiat sau mai puțin apropiat.

În urmă cu câteva zeci de zile am fost la cinema să văd filmul The Spectacular Now. După trailer am avut impresia că ar fi o comedie romantică mai ușoară și cu un ins adolescentin, ceea mi-a trezit curiozitatea. Punând la socoteală partea mea naivă și mai copilărească. Însă la final am avut aceeași surpriză pe care, de altfel, o avusesem și o cuprinsesem cu toate emoțiile și sentimentele mele atunci când tocmai se derulau ultimele secvențe din filmul Struck by Lightning. Era 20 iunie apropiat de miezul nopții, ieșisem din cinema cu ființa pulsându-mi de întrebări și răspunsuri. Nici nu am avut răbdarea să ajung acasă. În metrou am scos pixul și cu înflăcărare scriam pe o bucată de hârtie următoarele: „Am văzut filmul Struck. Nu știu dacă e numele original sau doar varianta franceză. Nici nu mă înteresează. Nici nu vreau să caut răspunsul. Interesant e că m-am așteptat să fie o comedie. De îndată ce am văzut numele Rebel Wilson în lista actorilor, am luat bilet. Ador spiritul comico-ironic al acestei actrițe. Dar se pare că filmul nu a fost ceea ce am așteptat eu să fie. La final chiar, am văzut lacrimi pe fața unora și auzitam niște hohote de plâns, de la o domnișoară trecută de 25 de ani, din spatele meu. Nu că ar fi fost foarte dramatic filmul sau romantic, dar pătrunzător, cel puțin așa l-am categorizat eu. Și pentru mine a fost oarecum familiar. Nu știu de ce, dar m-am simțit înăuntru.” Ce ar avea aceste filme în comun în afara castingului tânăr, ceea ce ar însemna actori pe care nu-i cunosc? Păi, faptul că m-am simțit înăuntru. Adică m-am simțit în pielea personajului principal. Normal, nu pe toată durata filmului, dar o mare parte din trăirile acestora mi s-au părut că sunt ale mele. Că mă identifică. Și acum continui cu alte rânduri scrise, îi iunie prin metroul parisian, cu pixul fugărit de inspirația mea sălbatică: „Îndată ce am văzut ultimii pași pe ecran am fost bombardat de idei, de frământări și gânduri. Am vise. Am vise chiar foarte mari. Și indiferent de părerile, criticile și obiecțiile negative de care am parte uneori. Eu știu că vreau să merg mai departe. Vreau să-mi văd visul realizat. Pentru că deja mă simt la destinație. E un sentiment ciudat, dar așa e. Deși uneori mi se pare că lucrurile se mișcă lent, dar oricum într-un mod chibzuit și care mă ține cu picioarele pe pământ. Și tot continui să visez, și să simt.”
              O parte din aceleași trăiri le-am experimentat și spre finalul filmului The Spectacular Now. Deși de data aceasta sentimentele au avut o abordare asupra unui oarecare conflict interior. Am văzut că teama de a nu fi aidoma cuiva, în viitor, ne consumă prezentul. Și atâta timp cât alții văd în tine ceea ce tu uneori pui la îndoială, trebuie doar să ai încredere în persoana din tine. Dacă acum ești cine ești, și cei care te cunosc te apreciază, atunci urmezi un drum bun. Grijile trebuie lăsate deoparte.
       ...

            Încercând să găsesc răspunsuri și să înțeleg mai bine, mi-am dat seama că unele lucruri pur și simplu le știu, le simt. Chiar dacă nu le găsesc explicația potrivită prin cuvinte la momentul respectiv.
Și continui să merg pașnic pe zile, pentru că voi ajunge.

Iubesc și urăsc lumea din jurul meu.

       În ultima perioadă m-am întors la niște gânduri mai vechi. Pe care le-am pus deoparte, nu pentru a le evita, dar pentru a încerca să înțeleg mai multe din tot ce mă înconjoară. Ca în final să-mi pot clarifica ipotezele și percepțiile despre sensul vieții unui om. Mă tot gândesc că sunt încă tânăr, încă mai am multe de învățat și că pot face greșeli, nu doar că pot, dar și îmi permit să le fac, până simt eu că atât e suficient. Dar totuși îmi doresc să știu atât de multe. Îmi doresc să găsesc răspunsuri. Îmi doresc să am puterea să schimb multe. Vreau să fiu o persoană mai bună. Nu, nu vreau să fiu înțeles greșit. Eu sunt mulțumit și recunoscător pentru ceea ce sunt. Pentru ceea ce am, și ce mi se întâmplă mie. Indiferent dacă îmi place sau nu, încerc din răsputeri să apreciez, și să văd în anumite lucruri și părțile pozitive. Chiar sunt fericit cu persoana care sunt. Dar totuși vreau să fiu mai bun, pentru a crea o lume mai bună.
       Înțeleg foarte bine că ceea ce se întâmplă altora nu depinde de mine. Tind, încă să cred că noi suntem singurii făuritori ai propriului destin. Doar că de mici suntem educați cu anumite criterii, și percepții despre ceea ce înseamnă „a fi om” pe care le târâm după noi toată viața, unii. Alții, totuși reușesc să se abată de la aceste standarde tipic unei societăți cu minte închisă. Și doar foarte puțini au parte de miracole.
       Și acum aruncând o privire în urmă pe drumul parcurs, sunt chiar mându de mine și într-o oarecare măsură împlinit. E un sentiment plăcut. Dar totuși, am impresia că m-am născut într-o lume nepotrivită mie. O lume pe care nu pot să o înțeleg, o lume care mă scufundă ori de câte ori ies la suprafață. Oameni prefăcuți și al căror comportament nu prea cred să-l pot înțelege vreodată. Când eram mic, mi se tot spunea: ”astea-s chestii de oameni mari, vei crește și vei înțelege”. Dar se pare că nu ajung să le înțeleg, deși cred că sunt suficient de mare. Am avut și eu experiențele mele, am văzut mai multe decât cred unii, și văd mai multe decât cred alții. Dar nu sunt atât de prost precum și naiv. Ceea ce mulți le cam egalează în privința mea. Deși, uneori, nu prea mă deranjează, pentru că am momente când îmi place să o fac pe invizibilul și să mă prefac că nu văd și nu înțeleg. Nu de dragul meu, dar pentru a nu-l face pe cel „cu musca pe căciulă” să se stânjenească. Deși cred că o merită.
       Știu că de când e lumea oamenii au greșit și o vor face mereu. Dar mi-e silă, și în aceeași măsură nu vreau să judec. Fiecare cu viața lui, facă ce-o vrea. Dar de ce trebuie și alții să sufere din cauza lor. De ce alții trebuie să sufere din cauza unuia care nu știe ce vrea de la viață și care nu poate să ia niște decizii independente și să-și asume responsabilitatea propriilor acțiuni. Eu am încurajat greșelile întotdeauna, dar nu și repetarea acestora.
       Na, dar oricum, pe pământ nu sunt sfinți. Nici nu știu dacă ar exista oriunde în altă parte.
       Și cel mai bun/rău aspect e că oricât de mult mă stărui să înțeleg oamenii, cu atât mai mult vreau să mă ridic deasupra. E greu de explicat.

                     Nu generalizez...

Dependență

      După cum am terminat postarea precedentă, totul depinde de ceva.

      Îmi place să fac schimbări în viața mea. Și cu cât par mai radicale cu atât sunt mai încântat și mai nerăbdător să văd cum mă descurc în noua situație, în care mă bag singur de bună voie.
Dar totuși, sunt cuprins de frică atunci când sunt pe cale să termin de citit o carte. Frică și extaz în același timp. În sfârșit, în sfârșit voi afla ce se întâmplă. În sfârșit mai adaug o carte la lista cu lecturi fabuloase. În sfârșit voi avea un zâmbet de satisfacție mârșavă pe față citind ultimul rând prin metrou sau prin parc.                      
      Dar frica că voi fi nevoit să caut altă dependență își face intrarea tot mai pronunțată cu fiecare filă citită. Parcă totuși n-aș vrea să termin cartea. Îmi place povestea. Mi-e frică că voi începe alta care nu va fi la fel de intrigantă și captivantă. Dar totuși filele se tot întorc în stânga una câte una. Dar până la urmă îmi dau seama că rafturile din biblioteci sunt pline de cărți care abia așteaptă să fie răsfoite. Sigur se vor găsi altele la fel de interesante.
      Și troc, deodată am asociat sentimentul/ problema cu tendința omenilor/ tinerilor care, eu, zic că nu au încredere suficientă în propriile forțe. Adică, s-au obișnuit cu o monotonie, o dependență oarecare. Și le e frică să întoarcă pagina, pentru că s-ar putea să fie ultima. Dar totuși nu e și ultima carte. Mi se pare că unii preferă să stagneze decât să-și asume riscuri pentru a avea posibilitatea de a evolua. Da, normal, există și posibilități de a cădea și de te lovi. La figurat vorbind. Dar acest lucru nu oprește un copil să meargă pe bicicletă (deja nu mai e la figurat). De ce? Pentru că-și dorește cu adevărat. Atunci tu, dacă vrei o schimbare cu tot trupul și gândurile tale. Atunci sari cu încredere. Chiar dacă nu toate inelele se vor deschide. Cu siguranță vei găsi o cale de a ateriza ușor. Pentru că așa suntem noi. Cu impuls de conservare. Ai încredere în tine și în propriile forțe.

       Pentru cititorii acestui blog (cu excepția mea). Astea sunt gânduri bătute pe tastatură în cea mai mare parte destinate tot mie. Mie celui din viitor, care, vreodată va avea momente de îndoială. dar oricum mulțumesc pentru timpul acordat.

Echilibru

        Fericirea. Un sentiment atât de râvnit de toți. Atât de mult simțit și totuși mulți nu au parte de adevărata fericire.
        Pentru mine, după multe gânduri și ipoteze filosofice individuale, fericirea înseamnă echilibru. hai să le iau pe rând, sau nu. Un echilibru emoțional și spiritual te face fericit, calm și relaxat. Un echilibru financiar îți ridică multe griji de pe umerii gândirii. Un echilibru între plăceri și dorințe este un compromis, mai mult decât fericit pentru mine. Și exemplele pot continua...

        Tind să cred că lumea este în căutarea echilibrului personal pentru a fi fericiți. Asta e. Dacă ai carieră bună, ești fericit dar nu chiar, pentru că riști să pierzi mult din terminologia familiei. Sau invers, dacă ești prea atașat de familie, nu mai ai timp pentru tine, pentru viziunile, ideile tale. Totul constă în echilibru.
Mie îmi place să vorbesc mult despre mine, precizez să vorbesc, nu să scriu (aici pentru toți cei cărora le scriu foarte rar), dar totuși încerc să mă reeduc în această privință. Prea multă pălăvrăgeală despre mine nu aduce a bine (după cum se spune). Dar ideea e că atunci când vorbesc despre o experință din trecutul meu, o fac din simplu fapt că sunt mândru de mine. Sunt mulțumit de tot ce fac, și încerc să învăț din greșelile mele. Dar realizez că pot fi foarte ușor catologat de către receptor ca „lăudăros”. Și nu pot să-mi dau seama dacă e de bine sau rău :).
       Oricum, mai sus scriam despre echilibru pentru fericire. Deci nu știu cum alții fac și ce gândesc. Dar la mine multe gânduri se îndreaptă spre „the meaning of life”. Și cred că am găsit o piesă din puzzle. Trebuie să ai un echilibru în tot ce faci. Nici prea bun, nici malefic. Nici modest, nici lăudăros (dacă tot am menționat asta mai devreme). Și din punct de vedere sentimental, cred că, trebuie să ne implicăm în orice situație atât încât să avem loc de întoarcere.
       Totul e posibil și ușor de atins. Atât timp cât mintea și inima complotează în favoarea acetui lucru.
                                                                                                  Sunt fericit.


Echilibru. Totul depinde de ceva.

Iubire?

         Sînt melancolic și vreau să mă îndrăgostesc nebunește încă o dată. Tind să cred că în inimă neapărat trebuie să fie o flacără a iubirii. Nu că n-aș iubi. Iubesc tot ce mă înconjoară. Dar am devenit un pic mai rece din punct de vedere sentimental, pentru a evita rănile provocate ulterior. Care de altfel, uneori par a fi plăcute. Vreau iubire reciprocă și aprinsă.
       Și uite așa mă fac să-mi amintesc de marea mea iubire. De mica mea aventură. Presupunând că oricare altul are parte de așa ceva o singură dată în viața. Mai devreme sau mai târziu. Îți dai seama că oricât ai iubi. Niciodată nu vei iubi la fel. Nimeni nu va putea să-i schimbe locul din inima ta. Deși văpaia dragostaei trece. Amintirile rămân ca o licoare de fericire din care nu ai mai gustat niciodată. Atunci când inimile a două persoane se bat una lângă alta. Se bat în dezmățul muzicii târzii. Se bat și nu se mai opresc decât până-n zorii zilei, când lumina soarelui matinal spulberă armonia nopții. Și ești fericit. Pur și simplu fericit că ai găsit acea persoană alături de care ai parte de astfel de momente. Căruia să te dăruiești trup și suflet. Și tinzi să te bucuri că totul s-a sfârșit. Că totul a fost scurt. Că totul a fost atât de intens și calitativ și minunat și de euforic. Știi și crezi că atunci ai fost pe malurile fericirii imaculate. Atunci ai avut energia necesară de a lumina un oraș întreg. Atunci ai fi putut zdrobi munții din calea ta doar cu voința. Atunci.... dar atunci nu se mai întoarce. Atunci rămâne atunci. Și te mulțumești de doar atât. Te mulțumesți de acea scurtă perioadă, doar de teamă că dacă ar fi fost mai lungă, totul putea să scadă din intesitate.
                        Asta e adevărata față a iubirii.
       Ciudate aceste emoții de mâhnire melancolică și sentimente euforice amestecate într-un cocktail de apus de soare. În ciuda faptului că ești un optimist convins, știi că nu vei mai găsi pe nimeni la fel. Pe nimeni alături de care să ai aceeași experiență, sau și mai mult de atât și mai lungă. Dar, speranța încă îți lucește în ochi.


Vreau să iubesc. Dezgheață-mi inima.

Love suposed to be a simple thing.

Eu și TU!

        Când ai început să trăiești pentru tine? Pentru visele tale? Pentru ceea ce te face fericit?
Așteaptă, nu răspunde. Este o întrebare retorică.
       
       După cum știți, și presupun că știți, am fost într-o mică călătorie neprevăzută prin Rusia, Moldova și România. Pe lângă momentele frumoase alături de cei dragi. Am avut, totuși, parte de momente mai puțin plăcute, și de povești care nu mi s-au pus deloc la inimă. Ba chiar mi s-a pus pata pe anumite persoane pe care le credeam „simpatice”.
        E trist să spun asta, dar, mi-am amintit de ce am ținut cu neputință să părăsesc aceste 2 țări (Moldova și România) cu gândul de a mă întoarce doar de dragul dorului, către cei dragi, în călătorii scurte. Am rămas dezamăgit să văd atâta lume „prăpădită”. Mai ales tineri fără ambiție și dorință și care merg ca oile în turma condusă de nimeni. Sau și mai rău, roboți umani infiltrați într-o monotonie pe care nu o agreează, dar nici nu mișcă un pai să schimbe siutuația. Pentru mine sunt doar tineri fără vise. Nu m-aș imagina fără un scop în viață, fie el pe termen scurt sau lung. Și crede-mă, îmi place să visez MARE. Astfel știu că merg spre ceva, că vreau să trec o scară. Să-mi lărgesc limitele și zona de confort. Care, din câte am văzut și am ascultat, la unii se limitează doar pe traseul muncă - servici. Oameni care nu au încredere în ei.
      Plus la toate, omeni invidioși și fără stare. Care-ți mănâncă fiecare strop de energie pozitivă. Care știu doar să se plângă de una și de alta, pe când ei nu fac nimic. Nimic de amploare. Nimic care să le schimbe situația.
       Înțeleg că fiecare are diferite principii și viziuni despre viață. Și că poate nu corespund la toți. Dar atunci când faci ceea ce-ți place, ești fericit. Ceea ce nu s-a văzut la mulți.
       Și pe când te gândești că internetul e plin cu expresii motivaționale, venite de la oameni puternici și cu un statut financiar sau social admirabil sau de anonimi (poate fi și un alcoolic). Multe exemple de succes „peste noapte”, pentru care s-au muncit ani. Care arătă că DA, se poate, că orice ai vrea este posibil. Diferența o faci TU! Și modul tău de a gândi în stil mare (după cum spune domnul Donald Trump). Dar atâta timp cât stai în fața calculatorului și te miri de progresul altora. Sau să porți invidie în tine. O idee mai bună ar fi să faci ceva schimbări, și să iei atitudine în ceea ce privește viitorul tău, că doar totul depinde de tine. În loc să te plângi de trecut și să-ți strici prezentul. Ieși din zona de confort. Fă ceva nou!
     Tind să cred că îmi place să mă bag în situații extreme. Îmi place să mă stimulez în acest mod. Deși mereu fac acest lucru, având credința de reușită. Poate din acest motiv mă avânt așa ușor în necunoscut. Am o foarte mare încredere în mine. Chiar dacă se întâmplă să greșesc, și să sufăr din cauza greșelilor mele. Sunt recunoscător pentru lecția pe care am primit-o. O lecție care cu siguranță nu ar fi avut același impact asupra mea, dacă mi-ar fi fost predată la școală, sau spusă de cineva. Am simțit intensitatea sentimentelor pe pielea mea. Asta face diferența dintre mine și tine, care mă invidiezi. Dar totuși, trecutul trebuie să rămână în trecut, și atâta timp cât nu s-a inventat nimic care să ne ajute să-l schimbăm. Nu ar trebui să lăsăm amintirile să ne strice prezentul și viitorul care se deschide minut cu minut în fața noastră.
      Suntem oameni, toți avem sentimente indiferent de origine, culoare, și alte aspecte care ne diferențiază.
E timpul pentru o schimbare în viața ta. Anii trec!

Azi e ziua mamei mele!

                       Mama.
       Se fac deja 19 luni de când nu mi-am văzut mama. Adică 76 de săptămâni, sau 536 de zile fără îmbrățișările mamei. Astea îmi lipsesc cel mai mult. Din fericire, cu ajutorul evoluției tehnologice ne permitem să comunicăm mai des. Oricum, dorul de mamă crește. Crește și nu ține cont de faptul că am ocazia să-i aud vocea. Să-i văd înfățișarea, pe care, dacă aș avea puterea, aș lăsa-o mereu tănără.
       O îmbrățișare de mamă nu se compară cu nimic. Este primul contact oferit din dragoste care nu se uită niciodată. Este momentul când te simți din nou mic și protejat. Iubit și dorit. Și cel mai important - alintat. Să simți dragostea ei necondiționată.
     
          Azi e ziua mamei mele.

       Ce poți să-i dorești unei persoane de ziua ei, mai ales dacă e mama ta, cea care ți-a dat viață?
Un lucru, planificat pe ultima sută de metri. Vin să te văd, mămico. Nici nu știu dacă e un cadou pentru tine. Sau mai mult pentru mine. Dar acum am multe gânduri de recunoștință care-mi zboară prin cap, și aș vrea să  „pun pe hârtie” măcar o parte din ele. Nu am răbdarea de a aștepta până joi.
      Pentru mine mama ai fost mereu pe primul locul. Ești prima persoană la care mă gândesc atunci când sunt bine, atunci când am depășit un obstacol. Sau atunci când mă simt la pământ, atunci când speranțele mi-au fost distruse, tot tu ești prima la care mă gândesc. Mama e primul cuvânt rostit. Mama e prima dragoste. Tu ești prima de la care am învățat, și învăț despre drumul vieții. Mama, tu ești specială.
        Vreau să-ți mulțumesc pentru că ai continuat să mă iubești și să-ți pese de mine, chiar și atunci când te-am rănit. Pentru că m-ai încurajat și ai avut încredere în mine și în capacitățile mele atunci când alții nu au făcut-o. Pentru că m-ai învățat să fiu independent și responsabil de mic. Pentru că ai văzut binele din mine, atunci când răul ieșea la iveală. Pentru că ai crezut și crezi în visele mele „nebune”. Și nu ești lângă mine doar atunci când am nevoie de a lua decizii, dar și pe tot drumul parcurs. Pentru că ai știut să mă faci să văd lucrurile în altfel, deși eram sigur că eu știu mai bine.Pentru că ai sacrificat, și continui să o faci, de la tine ca noi să avem. Te iubesc mult mult mult. Te respect. Te ador. Și ești idolul meu pentru curajul, puterea și dăruința ta. Mereu îți voi fi alături, pentru că mereu îmi ești alături.


                      Mama.
        acum reazilez că atunci când într-adevăr ai de spus atât de multe, nu găsești cuvinte. Pentru că prin cuvinte nu poți reda putearea sentimentelor trăite.

                                         Te iubesc MAMI!
                                              La mulți ani!

me and Paris!

       Mi s-a spus să dau mai multe detalii din viața privată. Mai ales despre viața amoroasă. Eh, am cedat presiunilor și am decis să vă zic, mai bine zis, să vă scriu despre ultima mea relație.
      Paris, este cu mult mai mare decât mine. Uneori chiar mă gândesc că e prea mare diferența de vârstă dintre noi. Dar na, dacă-i dragoste ce să-i faci. Suntem împreună de aproape 4 luni, rectific, sunt împreună cu Paris, deoarece, eu sunt cel care a făcut sacrificiu de a se deplasa. Paris a fost cu totul împotrivă de a-și muta ședința, încă de la primul chat online. Din start mi-a zis că dacă vreau să-i fiu alături trebuie să vin eu, precum vaca vine la iesle, și nu ieslea la vacă.
       Recunosc că auzisem multe vorbe despre Paris, înainte de a ne întâlni. Nu de alta, dar precum am și precizat e mult mai mare decât mine. Are chiar o istorie în spate, nu șagă. În mare parte vorbe bune, vorbe de laudă. Dar totuși nici-un gând nu mi-a trecut prin cap (căci prin altă parte nu poate să-mi treacă) că Paris va face parte din viața mea.
       În primele zile eram pur și simplu îmbătat de parfumul pe care vântul mi-l purta pe lângă nas, deși încă era târziu de februarie cu vreme cam rece. Eram sigur că Paris îmi este perechea perfectă. Forme voluptoase, ușor de descifrat, priviri seducătoare, spirit romantic și petrecăreț, vorbea engleza suficient ca să ne înțelegem. Deci începusem cu dreptul relația noastră pe o durată nedeterminată. Și pe lângă multe altele, mi-a făcut cunoștință cu Sena, cu care am avut un trio de neuitat. Și acum trec pe la ea, ori de câte ori simt nevoia de singurătate în public.
       Cu timpul ne-am cunoscut, hmmm, cred că aș spune mai puține minciuni dacă aș zice că i-am descoperit câteva părți și caracteristici, căci sincer să fiu, Paris e cam poligamic, nu-i arde numai de mine. Dar totuși simpatia mea a crescut pe zi ce trece. Am început să-i iubesc până și venele înguste care sunt împânzite de firuri de păr cu tentă și gust alcoolic. Tatuajele sale atât de vechi și atât de bine păstrate, e o plăcere de nedescris momentul în care le admiri în liniștea serii. Căldura, politețea și amabilitatea sa sunt câteva din ingredientele care cuceresc pe oricine. Este și foarte fascinat de tot ce ține de artă, și recunosc, încep și eu să îndrăgesc lucruri artistice pentru care nu dădeam prea multă împortanță în trecut. Pe urmă mai are și spirutul ăla libertin și de visător. E ceva uluitor cum Paris știe să mă ducă de nas, eu care credeam că sunt băiat serios și de casă. Mă scoate serile târzii, și ne plimbăm împreună (pe lângă niște prieteni noi și internaționali) de la un punct la altul.
       Vara a venit, și e absolut incredibil în ce direcția s-a dezvoltat relația noastră. După 4 luni cât m-a ținut aproape a decis să-mi ofere puțină liberate (despre care voi menționa în altă postare). Gest ce arată că are mai multă încredere în mine, și că deja mă vede ca pe un băiat matur.
        Eu, personal, sunt mulțumit de noua mea cucerire, sau, mai corect spus, noua mea obsesie. Și încep să cred că ne așteaptă și mai multe surprize și nopți nedormite de acum încolo.

                 Paris, je t'aime!!!

 *** De ce Paris și nu Parisul, atunci când e nevoie de articulație? Păi, pentru că se supără când îi „porcesc” numele. Preferă să rămână la forma originală, căci în franceză procedura de articulare a cuvintelor este altflel, și Paris rămâne întotdeauna Paris.

Life is a climb, but the view is great.

        Here I am, again. But for the first time writing a post on my blog in English.
    *Today during my travel with the Paris subway, I started writing some ideas in my phone, and happened that they came to me in English. And from an idea it developed into some phrases. And I decided to post them.
„Everyone is talking about chasing your dreams. About making them come true. But I wonder who has the courage to do that? Because that means doing all that you think is right, even if it is not in others eyes. That means taking risk decisions and fast reacting. That means making mistakes but learning from them much more than could you ever presume. And by the time your personality is changing because of those mistakes. Also chasing your dreams, sometimes require compromises, even though you feel like doing something isn't quite a good way. And keep it as a personal secret. It's about facing your fears.
        Being positive and believing in yourself (confidence) is the most powerful ingredient for living your dreams. And most of all, who has enough courage to challenge himself/ herself to risk (perhaps) all and start a new brand better life from zero, or it happens to go under zero. I did! And I'm going forward because life must have ups and downs. Life is a climb but the view is great (MC). I can live it only once, I think :). And I let my good memories come along with me when I have a bad time. And I intend to give something back to this wonderful world. Because I'm very grateful for everything I have got from her.
I was born to be somebody!”
Keep smiling and be kind to one another (like Ellen always says).

Nici un om nu este numit om mare dacă și-a pierdut sufletul de copil!

         Acum ceva timp, mai precis în toamna anului 2010. Am avut ocazia de a „experimenta” cum e să fii părinte, pentru câteva luni.  Fiind singurul responsabil de nepoțica mea (care atunci avea 4 ani).   Mi-am reamintit de această experiență, pentru că recent am dat peste un articol care conține „sfaturi” adresate părinților, bune de luat aminte. Și m-au copleșit amintirile, din nou. Rămas profund impresionat de articol, am decis să-l împart:

     *Mânuțele mele sunt încă mici, de aceea nu te aștepta la perfecțiune când fac patul, când pictez sau când arunc mingea. Treaba pe care am făcut-o eu, te rog să nu o faci înca o dată. Voi simți că nu am făcut față așteptărilor tale.

     *Încearcă să iei partea bună din tot ceea ce fac. Bucură-te că m-am chinuit să mă închei singur la bluziță, chiar dacă m-am încheiat greșit, fii mândru că m-am chinuit să mă leg singur la pantofiori, chiar dacă n-a ieșit decât un nod.

     *Piciorușele mele sunt înca mici, te rog frumos nu face pașii mari, ca să pot ține și eu pasul cu tine. Nu uita că sunt la început de drum. Ai răbdare cu mine. Voi învăța totul, dar treptat, treptat. Nu mă grăbi, nu mă condamna și nu te supăra pe mine. Lumea aceasta are atâtea mistere pentru mine, iar tu trebuie să-mi fii învățător pe drumul vieții.

     *Ochii mei sunt înca mici, nu am văzut lumea așa cum ai văzut-o tu. Te rog, lasă-mă să aflu totul, fără să mă pedepsești pentru curiozitatea mea.

     *Și nu mă limita inutil. Nu te enerva când întreb prea mult, prea des cateodată, același lucru. Eu nu cunosc lumea din jurul meu, fă-ți te rog timp și pentru mine explicându-mi ce știi despre lumea aceasta și fă asta bucuros și plin de dragoste.

     *Nu te teme să-mi fixezi limite și reguli. Sigur le voi respecta, dacă ești consecvent în aplicarea lor. Însă dacă astăzi spui una și mâine alta, sigur voi deveni confuz și nu voi mai ști ce este interzis și ce nu.

     *Nu mă compara mereu cu frații mei, cu colegii sau cu oricine altcineva. Sunt unic și niciodată nu voi fi la fel ca alții. Sigur am și eu ceva special, fă-ți doar puțin timp și vei vedea și părțile mele bune.

     *Eu nu voi fi pentru multa vreme copil, lasă-mă să-mi trăiesc copilăria și să mă bucur de ea. Nu-mi încărca programul cu tot felul de lucruri care nu sunt pentru vârsta mea. Acum lasă-mă doar să mă joc.

     *Sufletul meu este foarte sensibil, sentimentele mele sunt foarte gingațe. Nu mă face mai mic decât sunt! Fii înțelegător la greșelile mele și stângăciile pe care le fac mereu. Dacă mă critici constant, voi deveni stingher și lipsit de încredere în forțele proprii. Poți să-mi critici faptele, fără să mă critici ca persoană!

     *Respectă-mi drepturile de copil și demnitatea. Nu mă umili și nici nu folosi violența verbală sau fizică cu mine. Din asta voi învața numai să mă ascund de tine, să mint și să-mi fie frică. La un comportament pozitiv, întotdeauna voi răspunde pozitiv, deci încearcă să fii blând, iubitor și înțelegător.

     *Păstrează-mi sufletul curat! Nu mă lăsa să văd și să învăț lucruri rele. Tu ești modelul meu. Nu mă minți, căci o sa cred că minciuna este singura cale în viață. Nu folosi forța, căci o să cred că forța este ceva normal în relațiile cu ceilalți. Nu mă critica, căci astfel o să învăț să condamn. Nu mă respinge, căci voi crede că nu mă dorești și aș putea începe să te urăsc pentru asta. Ajută-mă să învăț valorile morale, adevărul, cinstea, încrederea, bunătatea, iubirea.

     *Nu mă face să mă simt vinovat pentru ceea ce sunt și pentru că nu sunt așa cum ai visat. Eu sunt copilul tău și tu ești părintele meu. Acceptă-mă și iubește-mă așa cum sunt!