Și uite așa mă fac să-mi amintesc de marea mea iubire. De mica mea aventură. Presupunând că oricare altul are parte de așa ceva o singură dată în viața. Mai devreme sau mai târziu. Îți dai seama că oricât ai iubi. Niciodată nu vei iubi la fel. Nimeni nu va putea să-i schimbe locul din inima ta. Deși văpaia dragostaei trece. Amintirile rămân ca o licoare de fericire din care nu ai mai gustat niciodată. Atunci când inimile a două persoane se bat una lângă alta. Se bat în dezmățul muzicii târzii. Se bat și nu se mai opresc decât până-n zorii zilei, când lumina soarelui matinal spulberă armonia nopții. Și ești fericit. Pur și simplu fericit că ai găsit acea persoană alături de care ai parte de astfel de momente. Căruia să te dăruiești trup și suflet. Și tinzi să te bucuri că totul s-a sfârșit. Că totul a fost scurt. Că totul a fost atât de intens și calitativ și minunat și de euforic. Știi și crezi că atunci ai fost pe malurile fericirii imaculate. Atunci ai avut energia necesară de a lumina un oraș întreg. Atunci ai fi putut zdrobi munții din calea ta doar cu voința. Atunci.... dar atunci nu se mai întoarce. Atunci rămâne atunci. Și te mulțumești de doar atât. Te mulțumesți de acea scurtă perioadă, doar de teamă că dacă ar fi fost mai lungă, totul putea să scadă din intesitate.
Asta e adevărata față a iubirii.
Ciudate aceste emoții de mâhnire melancolică și sentimente euforice amestecate într-un cocktail de apus de soare. În ciuda faptului că ești un optimist convins, știi că nu vei mai găsi pe nimeni la fel. Pe nimeni alături de care să ai aceeași experiență, sau și mai mult de atât și mai lungă. Dar, speranța încă îți lucește în ochi.
Vreau să iubesc. Dezgheață-mi inima.
Love suposed to be a simple thing.
