Now or never...

Aproape se luminează afară, însă dulcele somn nu prea are chef să treacă și pe la mine prin vizită. Așa că ce altceva să fac, decât să scriu pe blog atunci când am mintea încărcată din greu cu idei, viziuni și vise. Și așa din una în alta. Începând cu evenimentele, din ultima perioadă, care s-au desfășurat în viața mea de zi cu zi sau noapte de noapte, mai mult sau mai puțin planificate. Și în completare la acestea sunt filmele neîntenționat alese, dar perfect potrivite pentru perioada actuală. Și să nu uit cumva de cireașa de pe tort, o carte excepțională pe cât de amplă pe atât și de simplă („Poor Little Bitch Girl” by Jackie Collins)...

Însă să continui... după cum am început să scriu, am capul plin de gânduri, care și mai de care (datorită „factorilor” menționați mai sus). Tind să cred că mi se întâmplă asta mereu când mă întorc pe meleagurile natale. Și întrebarea care mă frământă cel mai mult acum este, de ce ne e frică să încercăm ceva? Să dăm o șansă unei oportunități. Să trăim momentul. Deși aparent ”cam toți” spun că asta fac. Că „gustă viața din plin”, că „nu știu cum și nu știu ce ”, dar de fapt expresiile astea în viața reală lasă de dorit. Am ajuns la această concluzie ținând cont și de faptul că, na, ca oricare altul mai urmăream și eu activitatea prietenilor pe domeniul virtual. Și viața părea să fie roz la toți. Însă când te izbește realitatea pe care ți-o spun în față, fără să o ceri. E cam aiurea. Nu pentru mine, ca receptor, ci pentru ei - ca victime -. Mie azi mi-a intrat pe o ureche, mâine posibil să se scurgă pe cealaltă, asta depinde și de gradul de afecțiune pe care îl am față de persoana respectivă. Dar, nu aici vroiam să ajung. Ceea ce încerc să spun e că ne cam pierdem noi așa pe noi înșine. Și e cam întunecat viitorul dacă se va continua în ritmul acesta. Am observat tendința asta de a expune o viață aproape perfectă pe profilurile virtuale, pe când adevărul e că și peștele se zbate pe uscat într-un mod mai puțin dramatic.

Am o curiozitate fooooarte mare în această privință. Mă întreb ce alte provocări voi mai avea. Ce alte indicii va trebui să mai ghicesc. Dar sunt sigur că timpul mi le va deschide ca pe o carte. Asta în cazul în care există timpul (conform marelui Enstein - totul se petrece concomitent).

Aș vrea să putem măcar pentru o zi să spunem absolut tot ceea ce gândim, să facem ceea ce vrem fără să gândim. Să nu suportăm consecințe pentru asta. Și să ne exprimăm așa cum ne place. Ar fi bine. Halal de libertate și democrație în toată lumea când absolut tot ce iese din zona de confort (o tipologie de idei, impuse prin educare, sau culese de bunăvoie în perioada maturizării) este inacceptabil.

Căcat! Și cu asta am spus tot.

PS: Nedumerit.