Lumea noastră e atât de patetică.
Este pur și simplu al dracului de dureros când îmi dau seama în ce direcție se îndreaptă educația noastră, a spiritului uman.
Și am un sentiment încâlcit de ură. Ură față de semenii mei și în special pentru mine. Mă urăsc pentru că mă las prins de acest val. Val de „modernizare/ evoluție/ dezvoltare” sau cum vrei tu să-i spui.
Toți ne batem capul cu așa zisele „probleme” de zi cu zi atât de patetice, chiar absurde până la extrem. Atunci când ar trebui să vedem ceea ce avem. Nu cred că realizăm bogăția pe care o avem doar prin simplu fapt că suntem sănătoși și avem corpul întreg. Și culmea, de îndată cum vedem un „handicapat” (sincer, nu cred că e termenul corect, noi oamenii normali suntem mai handicapați), sau un om care nu se reflectă în imaginea noastră. Nu are 2 picioare ca noi, nu are 2 mâini ca noi, are doar o bucată de cap, nu-i răspund mușchii, nu vede, nu vorbește, nu aude, are vreo boală căreia nu i s-a găsit încă leac, sau pur și simplu un om (extrem de) sărac care nu trăiește așa cum noi sau un copil orfan. Atunci, tocmai atunci ni se activează în cap un simț stupid de milă față de acea persoană. De ce? De cele mai multe ori acești oameni sunt mult mai puternici, sunt mult mai fericiți tocmai prin unicitatea lor. Sunt simplu fericiți și se bucură de orice. De la ei ar trebui să luăm exemplu de bunăvoință și lumină interioară. De la ei ar trebui să învățăm să apreciem oamenii și momentele plăcute alături de aceștia. Însă noi acum apreciem lucrurile și tindem să ne concurăm în „lăfăială” cu ceea ce avem sau ce facem sau unde suntem. Și mi se pare (după cum am mai zis-o) patetic. Înțeleg că asta-i în trend. E în trend să promovăm valorile morale greșite copiilor noștri. E în trend să-i înjosim pe alții ca noi să ne simțim bine. E în trend să uităm că suntem oameni. E tragic. Suntem oameni dar pierdem sufletul din noi.
Am învățat (singur) că lucrurile vin la tine atunci când mergi și tu spre ele. Nu-mi place să mă plâng. Sunt pozitiv și realist. Am încredere în mine și abilitățile mele și știu că pot fi independent și pot face față a multor situații. Mă simt în fiecare clipă împlinit, fericit, mulțumit, smerit pentru ceea ce am, cine sunt și ce fac. Apreciez tot ce mi se întâmplă și fac acest lucru cu inima larg și sincer deschisă. Încerc să înțeleg pe toată lumea. Să văd lucrurile din mai multe perspective. Să evit judecata premeditată. Încerc să iubesc necondiționat fiecare ființă. Dar e greu în această societate.
Mă simt ca la granița a trei lumi: una (B) în care trăiesc, una (C) de care vreau să mă folosesc pentru a o ajuta pe alta (A). Și la această graniță invizibilă văd extremele. Văd cum unii mor de foame, mor pentru că nu au acces la medicamentele de bază. Iar alții aruncă la gunoi excesul pe care-l au.
Am învățat (singur) că lucrurile vin la tine atunci când mergi și tu spre ele. Nu-mi place să mă plâng. Sunt pozitiv și realist. Am încredere în mine și abilitățile mele și știu că pot fi independent și pot face față a multor situații. Mă simt în fiecare clipă împlinit, fericit, mulțumit, smerit pentru ceea ce am, cine sunt și ce fac. Apreciez tot ce mi se întâmplă și fac acest lucru cu inima larg și sincer deschisă. Încerc să înțeleg pe toată lumea. Să văd lucrurile din mai multe perspective. Să evit judecata premeditată. Încerc să iubesc necondiționat fiecare ființă. Dar e greu în această societate.
Mă simt ca la granița a trei lumi: una (B) în care trăiesc, una (C) de care vreau să mă folosesc pentru a o ajuta pe alta (A). Și la această graniță invizibilă văd extremele. Văd cum unii mor de foame, mor pentru că nu au acces la medicamentele de bază. Iar alții aruncă la gunoi excesul pe care-l au.
Și pentru că văd lucrurile astfel, am în mine mereu o luptă, uneori chiar foarte cruntă. Lupt contra curentului societății actuale. Nu vreau să fiu dus de val, deși uneori văd cum mă las purtat. Nu-mi place. Nu vreau să pierd umanitatea din mine. Nu vreau să fiu cum sunt alții, sau cum vor ei să mă vadă. Vreau să fiu eu, așa cum sunt eu. Deși, uneori, am impresia că nu e loc în astă lume pentru a fi copilăros, responsabil, sincer, înțelegător, corect, iubitor, grijuliu, vesel, umil, dăruitor, pur și simplu. Vreau să dăruiesc mult. Mai mult decât am. Și nu pot să mă decid dacă într-adevăr am nevoie să beneficiez de surplusul lumii C, pentru ca apoi să ajut lumea A. Sau pur și simplu pot să o fac și fără avere? Mi-e frică că timpul și oamenii (oamenii mincinoși, prefăcuți și pierduți; oamenii fără scopuri sincere; oameni lipsiți de sens) - care vor fi pe drumul ce trebuie parcurs din lumea B spre C - mă vor schimba. Mi-e frică să nu-mi șlefuiască visele. Să nu-mi omoare dragostea față de purificarea umană. Dar pe de altă parte, realizez că impactul (unui act de dăruință) nu ar putea fi la fel fără acea avere, pe o planetă unde banul dictează. Îmi dau seama că banii ar schimba mult. Și iată că e un cerc vicios. Pentru că urăsc banii, nu-mi place să le dau valoarea creată. Și nu-mi plac oamenii avari. Vreau să câștig mai mult, doar pentru că vreau să dau mai mult. Și ținând cont de faptul că atunci când câștigi mai mult și nevoile sunt mai mari, rezultă că în final, nu câștigi mai mult decât ai făcut-o. E doar o pierdere de timp într-o societate robotică.
Vreau să merg în India, în primă etapă să văd. Să văd dacă într-adevăr de asta am nevoie. Să văd dacă pot să dau mult doar prin simpla mea prezență. Să văd dacă rezist șocului cultural. Să văd dacă reușesc schimbarea. Poate este doar o experiență de care am nevoie (și simt foarte mult că am nevoie) acum, pentru moment, cât sunt tânăr. Cât încerc să-mi găsesc rostul în viață. Ar fi ca un ajutor reciproc. Poate după o perioadă te timp mă voi întoarce idem unui câine speriat, cu coada între picioare. Sau poate mă voi întoarce mai împlinit, mai liniștit, mai puternic și mai fericit. Precum și mai înțelept pentru a nu încurca atât de mult lucrurile în capul meu.
Una peste alta, cred și nădăjduiesc că sunt mulți alții ca mine. Și sunt sigur că deja există mulți care s-au unit și au dăruit mai mult. Pentru că unde-s mulți puterea crește (sper).
În final.
Vreau să mă dezbrac de lumea avară pentru a-mi păstra spiritul uman la suprafață pentru totdeauna. Vreau să dau ca să pot primi ... - lumină.
(Cât de absurd sună?)
Vreau să merg în India, în primă etapă să văd. Să văd dacă într-adevăr de asta am nevoie. Să văd dacă pot să dau mult doar prin simpla mea prezență. Să văd dacă rezist șocului cultural. Să văd dacă reușesc schimbarea. Poate este doar o experiență de care am nevoie (și simt foarte mult că am nevoie) acum, pentru moment, cât sunt tânăr. Cât încerc să-mi găsesc rostul în viață. Ar fi ca un ajutor reciproc. Poate după o perioadă te timp mă voi întoarce idem unui câine speriat, cu coada între picioare. Sau poate mă voi întoarce mai împlinit, mai liniștit, mai puternic și mai fericit. Precum și mai înțelept pentru a nu încurca atât de mult lucrurile în capul meu.
Una peste alta, cred și nădăjduiesc că sunt mulți alții ca mine. Și sunt sigur că deja există mulți care s-au unit și au dăruit mai mult. Pentru că unde-s mulți puterea crește (sper).
În final.
Vreau să mă dezbrac de lumea avară pentru a-mi păstra spiritul uman la suprafață pentru totdeauna. Vreau să dau ca să pot primi ... - lumină.
(Cât de absurd sună?)
