Mergând pe zile...

            De fiecare dată când încep să scriu pe blog o nouă postare, îmi zboară gândurile ca peștii înghesuiți într-un acvariu, ca mii de peruși într-o colivie mică. Și încerc să găsesc o cale de a le aranja și a le exprima într-o ordine pe care s-o pot înțelege mai ușor. Pentru că sunt importante, pentru mine. Și sunt sigur că pe viitor voi avea nevoie de aceste gânduri în viitorul apropiat sau mai puțin apropiat.

În urmă cu câteva zeci de zile am fost la cinema să văd filmul The Spectacular Now. După trailer am avut impresia că ar fi o comedie romantică mai ușoară și cu un ins adolescentin, ceea mi-a trezit curiozitatea. Punând la socoteală partea mea naivă și mai copilărească. Însă la final am avut aceeași surpriză pe care, de altfel, o avusesem și o cuprinsesem cu toate emoțiile și sentimentele mele atunci când tocmai se derulau ultimele secvențe din filmul Struck by Lightning. Era 20 iunie apropiat de miezul nopții, ieșisem din cinema cu ființa pulsându-mi de întrebări și răspunsuri. Nici nu am avut răbdarea să ajung acasă. În metrou am scos pixul și cu înflăcărare scriam pe o bucată de hârtie următoarele: „Am văzut filmul Struck. Nu știu dacă e numele original sau doar varianta franceză. Nici nu mă înteresează. Nici nu vreau să caut răspunsul. Interesant e că m-am așteptat să fie o comedie. De îndată ce am văzut numele Rebel Wilson în lista actorilor, am luat bilet. Ador spiritul comico-ironic al acestei actrițe. Dar se pare că filmul nu a fost ceea ce am așteptat eu să fie. La final chiar, am văzut lacrimi pe fața unora și auzitam niște hohote de plâns, de la o domnișoară trecută de 25 de ani, din spatele meu. Nu că ar fi fost foarte dramatic filmul sau romantic, dar pătrunzător, cel puțin așa l-am categorizat eu. Și pentru mine a fost oarecum familiar. Nu știu de ce, dar m-am simțit înăuntru.” Ce ar avea aceste filme în comun în afara castingului tânăr, ceea ce ar însemna actori pe care nu-i cunosc? Păi, faptul că m-am simțit înăuntru. Adică m-am simțit în pielea personajului principal. Normal, nu pe toată durata filmului, dar o mare parte din trăirile acestora mi s-au părut că sunt ale mele. Că mă identifică. Și acum continui cu alte rânduri scrise, îi iunie prin metroul parisian, cu pixul fugărit de inspirația mea sălbatică: „Îndată ce am văzut ultimii pași pe ecran am fost bombardat de idei, de frământări și gânduri. Am vise. Am vise chiar foarte mari. Și indiferent de părerile, criticile și obiecțiile negative de care am parte uneori. Eu știu că vreau să merg mai departe. Vreau să-mi văd visul realizat. Pentru că deja mă simt la destinație. E un sentiment ciudat, dar așa e. Deși uneori mi se pare că lucrurile se mișcă lent, dar oricum într-un mod chibzuit și care mă ține cu picioarele pe pământ. Și tot continui să visez, și să simt.”
              O parte din aceleași trăiri le-am experimentat și spre finalul filmului The Spectacular Now. Deși de data aceasta sentimentele au avut o abordare asupra unui oarecare conflict interior. Am văzut că teama de a nu fi aidoma cuiva, în viitor, ne consumă prezentul. Și atâta timp cât alții văd în tine ceea ce tu uneori pui la îndoială, trebuie doar să ai încredere în persoana din tine. Dacă acum ești cine ești, și cei care te cunosc te apreciază, atunci urmezi un drum bun. Grijile trebuie lăsate deoparte.
       ...

            Încercând să găsesc răspunsuri și să înțeleg mai bine, mi-am dat seama că unele lucruri pur și simplu le știu, le simt. Chiar dacă nu le găsesc explicația potrivită prin cuvinte la momentul respectiv.
Și continui să merg pașnic pe zile, pentru că voi ajunge.

Iubesc și urăsc lumea din jurul meu.

       În ultima perioadă m-am întors la niște gânduri mai vechi. Pe care le-am pus deoparte, nu pentru a le evita, dar pentru a încerca să înțeleg mai multe din tot ce mă înconjoară. Ca în final să-mi pot clarifica ipotezele și percepțiile despre sensul vieții unui om. Mă tot gândesc că sunt încă tânăr, încă mai am multe de învățat și că pot face greșeli, nu doar că pot, dar și îmi permit să le fac, până simt eu că atât e suficient. Dar totuși îmi doresc să știu atât de multe. Îmi doresc să găsesc răspunsuri. Îmi doresc să am puterea să schimb multe. Vreau să fiu o persoană mai bună. Nu, nu vreau să fiu înțeles greșit. Eu sunt mulțumit și recunoscător pentru ceea ce sunt. Pentru ceea ce am, și ce mi se întâmplă mie. Indiferent dacă îmi place sau nu, încerc din răsputeri să apreciez, și să văd în anumite lucruri și părțile pozitive. Chiar sunt fericit cu persoana care sunt. Dar totuși vreau să fiu mai bun, pentru a crea o lume mai bună.
       Înțeleg foarte bine că ceea ce se întâmplă altora nu depinde de mine. Tind, încă să cred că noi suntem singurii făuritori ai propriului destin. Doar că de mici suntem educați cu anumite criterii, și percepții despre ceea ce înseamnă „a fi om” pe care le târâm după noi toată viața, unii. Alții, totuși reușesc să se abată de la aceste standarde tipic unei societăți cu minte închisă. Și doar foarte puțini au parte de miracole.
       Și acum aruncând o privire în urmă pe drumul parcurs, sunt chiar mându de mine și într-o oarecare măsură împlinit. E un sentiment plăcut. Dar totuși, am impresia că m-am născut într-o lume nepotrivită mie. O lume pe care nu pot să o înțeleg, o lume care mă scufundă ori de câte ori ies la suprafață. Oameni prefăcuți și al căror comportament nu prea cred să-l pot înțelege vreodată. Când eram mic, mi se tot spunea: ”astea-s chestii de oameni mari, vei crește și vei înțelege”. Dar se pare că nu ajung să le înțeleg, deși cred că sunt suficient de mare. Am avut și eu experiențele mele, am văzut mai multe decât cred unii, și văd mai multe decât cred alții. Dar nu sunt atât de prost precum și naiv. Ceea ce mulți le cam egalează în privința mea. Deși, uneori, nu prea mă deranjează, pentru că am momente când îmi place să o fac pe invizibilul și să mă prefac că nu văd și nu înțeleg. Nu de dragul meu, dar pentru a nu-l face pe cel „cu musca pe căciulă” să se stânjenească. Deși cred că o merită.
       Știu că de când e lumea oamenii au greșit și o vor face mereu. Dar mi-e silă, și în aceeași măsură nu vreau să judec. Fiecare cu viața lui, facă ce-o vrea. Dar de ce trebuie și alții să sufere din cauza lor. De ce alții trebuie să sufere din cauza unuia care nu știe ce vrea de la viață și care nu poate să ia niște decizii independente și să-și asume responsabilitatea propriilor acțiuni. Eu am încurajat greșelile întotdeauna, dar nu și repetarea acestora.
       Na, dar oricum, pe pământ nu sunt sfinți. Nici nu știu dacă ar exista oriunde în altă parte.
       Și cel mai bun/rău aspect e că oricât de mult mă stărui să înțeleg oamenii, cu atât mai mult vreau să mă ridic deasupra. E greu de explicat.

                     Nu generalizez...