Nu-mi pot stăpâni urgia interioară de a cunoaște mai multe. Mai ales de a înțelege oamenii. Căci omul e cel mai mare mister de pe acest meleag terestru. Ființa umană e atât de imprevizibilă și unică în propria ei complexitate. Vreau să am abilitatea de a vedea lumea prin toții ochii care sunt pe pământ. Să-mi pot da seama de motivul faptelor făcute de cineva datorită acestui dar „divin” de a putea vedea lumea la fel ca el sau ea. Să-mi pot da explicații de ce unii oameni fac ceea ce fac și nu altfel. Să pot găsi răspunsul în mintea lor deschisă întrebărilor mele. Și dacă mă gândesc un pic, cred că ar fi mai degrabă un blestem decât o abilitate sau un dar suprem. Un blestem de care nu poți să te ascunzi nicăieri, decât în sumbrul mormânt întunecat.
Și totuși, mă îngrijorează lumea noastră.
Mai ales lumea pe care o cunosc eu (deși, cred că sunt mai degrabă optimist decât pesimist, cu un pic de tentă de romantic). Am încercat dintotdeauna să văd lucrurile cât mai obiectiv, să nu judec și să-i înțeleg pe toți și pe fiecare în parte. Și încă încerc cu mare desăvârșire acest lucru. Dar uite că nu înțeleg, și nu-mi pot găsi răspunsuri. Fac și eu greșelile mele, iau alegeri nechibzuite dar le accept cu tot sufletul și toată mintea mea. Și îmi asum responsabilitatea și consecințele astfel încât să evit rănirea altor oameni și a sentimentelor lor, fie ei apropiați mie sau nu.
Nu înțeleg de ce sinceritatea nu plutește în spiritele umane. De ce oamenii aleg să se complice cu minciuni și vorbe false? De ce invidia și concurența în „lăfăială” e mai presus decât fericirea spirituală interioară? De ce ne e frică și nu acceptăm ceea ce nu putem înțelege, și automat catalogăm acest acest lucru ca o abatere de la normal. Ce e normal? Totul e subiectiv, mai ales acum în vremea noastră, în era informației. Totul e relativ, nimic nu e bătut în cuie. Nici măcar dragostea, oricare ar fi ea.
Cine suntem? Care e scopul nostru? De ce? Cum? Încotro mergem? Ce ne așteaptă?
Vreau să simt răspunsul. Să-l simt așa cum e el, fără o formă fizică, nematerializat în nimic. Un răspuns clar și simplu care să-mi servească cheie tuturor întrebărilor mele umane și încâlcite. Vreau să știu că viața unui om e importantă atât pentru el, cât și pentru toți cei din jurul lui. Aici nu e vorba despre instinctul de supraviețuire care e mai mult unul animalic (după mine), căci îl avem cu toții. Omul e important așa cum e el. Nedeslușit și mototolit în propria conștiință. Fără să fie judecat și scanat din cap până-n picioare cu presupuneri.
Educația, cultura, vârsta sunt unii dintre factorii care ne fac să fim diferiți și fiecare să fie unic în felul său. Dar mai presus de toate suntem cu toții oameni, ceea ce ar trebui să ne unească. Dincolo de personalitățile și caracterele noastre.
... Și totuși chiar dacă am aceste dorințe deschise, nu-mi pot manevra propria gândire, mișcare, reacție și vorbă în obținerea rezultatului dorit. Deci sunt și eu om, ca oricare altul...
Vreau să fiu mai bun pentru a crea o lume mai bună.
