Dezamăgire și .

       Ultima zi din noiembrie. Și după cum am precizat în postarea precedentă, luna asta mă deprimă.
Mă simt confuz, frustrat, pierdut și cam singur...
       Mi-e frică să iubesc. Mi-e frică să mă atașez prea mult de oameni deși sunt foarte vesel și plin de energie. Mi-e frică să fiu dezamăgit (că tot am scris despre frică recent). Și nu e pentru că-mi place să fiu singur, dar pentru că oamenii continue să mă dezamăgească. Precum spune Eric Hoffer:„ dezamăgirea e ca un faliment - falimentul sufletului care învestește prea mult în speranțe și așteptări”. În cazul ăsta, poate că am așteptări prea mari, prea exigente și poate prea cinstite? Cred că ar trebui să mă educ în privința asta. Nu degeaba se spune că „binecuvântat e cel ce nu se așteaptă la nimic și pentru asta niciodată nu este dezamăgit”.
       Foarte straniu e că atunci când oamenii se schimbă, suntem dezamăgiți pentru că nu mai sunt cei pe care îi cunoșteam. Și atunci când nu se schimbă, suntem dezamăgiți pentru ceea ce reprezintă. Toți știm doar să judecăm și să fim dezamăgiți. Absolut toți, fără excepție. e ca un joc infantil dar cu mai multă nuanță sufletească.
        Și pentru că vreau să judec cât mai puțin. Mi se întâmplă de multe ori să țin toate întrebările și tensiunea în mine, în încercarea de a fi mai înțelegător, mai calm, mai răbdător și mai obiectiv. Cu speranță că totuși voi găsi eu răspunsurile. Și să nu bag în seamă factorii externi, care de fapt îmi zic lucruri adevărate, lucruri reale. De ce o fac? Pentru că nu vreau să rănesc pe nimeni. Pentru că-mi dau seama că fiecare individ e diferit. E altfel. Fiecare gândește în felul său și vede lucrurile doar cu ochii lui. Fiecare e om. Și omul știe să facă greșeli. Deși cred că ar trebui totuși să împărțim aceleași valori morale. Dar na, nu e peste tot numai originalul, există și imitație de prost gust. Și în aglomerația asta de adevăr și fals, de bine și rău, de eu și tu. Nu mai știu ce să cred. Mă simt pierdut. Uneori mi se pare că toți joacă teatru și că vor să mă minciunească. Vreau să mă detașez de toți. Să nu mai am nimic.
De ceva vreme mă tot gândesc să plec în India (1.ca să fac voluntariat și 2. vreau să-mi hrănesc spiritul). De câțiva ani am început să văd lumea și lucrurile altfel. Am alte valori și priorități. Am impresia că văd prea multe lucruri.

        Îmi place să ajut oamenii, dar mă simt folosit și luat de prost. Ajut pentru că așa simt. Pentru că așa vreau. Dar, se pare, că mereu când o fac aștept și ca celălalt să depună efort. Și nu e vorba de efort minimal sau oricare altul. Vreau să-și împingă limitele cu forță pentru a ajunge la destinație. Și eu să fiu acolo doar pentru un eventual sprijin. Ca în cazul unui elev: profesorul îl ajută să rezolve un exercițiu, dar elevul trebuie să găsească singur rezultatul. De ce? Pentru că, în cazul în care aș face eu tot efortul, nu ar însemna că ajut, dar fac treaba altcuiva. Și clar mi-e, acum, că eu nu mă simt bine. Drept consecință am impresia că oamenii ăștia care nu depun efort nu știu ce vor de la viață. Evident când fac o decizie automat îmi asum și consecințele ulterioare. Dar de ce ar trebui să-mi asum consecințe atunci când decid să ajut? Care mai e plăcerea de a face bine, dacă trebuie să suferim după? Nu e plăcut. Și nimănui nu îi convine să continue să facă lucruri care-i sunt neplăcute. Nu atunci când este dezamăgit.
Complicat și încrucișat. Dar eu am înțeles ceea ce am scris și ceea ce am vrut să zic. E pentru mine.

        În concluzie, poate gândesc prea mult. Și cu privire la acest lucru cineva la care țin foarte mult mi-a zis: „sunt bune și gândurile, dar dacă te afunzi prea mult în ele nu mai poți ieși din ele. Devii singuratic, tăcut, nu te mai poți bucura de micile plăceri ale vieții. Și nu vei găsi niciodată adevarul absolut.” - mulțumesc mult!

Acum trebuie doar să învăț...

Ea... sau nimeni.

E deja noiembrie. Nu-mi prea place luna asta. Acum câțiva ani, în luna noiembrie, am trăit una din cele mai intense decepții. De atunci asociez luna noiembrie cu singurătatea și mi se pare că e sumbră din  punct de vedere sentimental.
În schimb, indiferent de perioadă a anului, îmi place să merg la cinema. Mi-am făcut obicei să merg singur. De la început din nevoie, pentru că nu prea găseam pe cineva care să-mi țină companie. Acum însă din plăcere. Îmi plac filmele. Le simt intens. Îmi plac comediile, pentru că-mi îmbărbătează simțul umorului. Îmi plac thriller-urile, dramele pentru că mă fac să stau ca pe ace, pentru suspansul de care am parte. Îmi plac filmele biografice, pentru că pot să văd cum ambiția și dorința te aduc mereu acolo unde vrei să ajungi. Și da, îmi plac filmele romantice, pentru poveștile de iubire atât de simple și subtile de care mă îndrăgostesc și pe care, parcă, aș tânji să le trăiesc și eu.
În ultima perioadă tot zic că nu cred în dragoste, ci doar într-o oarecare obsesie. O pasiune, care de fapt e una scurtă. De ce? Pentru că dispare. Și eu cred că dragostea nu dispare. Dragostea trăiește. Se hrănește și arde zilnic. Dragostea nu se stinge. Dragostea e vie. Dragostea trebuie să reziste.
....
Vreau să mă îndrăgostesc. Să o găsesc pe ea. Simplă, frumoasă, deșteaptă și cu ambiții mari. Să iubească viața. Să cunoască realitatea dar să continue să viseze cu ochii deschiși. Ea care să-mi împărtășească o parte din idei și cu care să-mi placă să discut despre cealaltă parte. Discuții pe la miez de noapte. Discuții dezgolite sufletește și ușoare la auz. Discuții pe sub cerul clar cu luna și stelele supraveghindu-ne. Ea care să mă impresioneze prin deciziile și comportamentul ei. Să mă impresioneze, pozitiv, firește. Ea să-mi fie învățător și elev în același timp. Să învăț de la ea și să învețe de la mine. Să ne completăm cu informații, cu dorințe și cu gânduri. Să fim împreună atunci când gătim, să fim împreună atunci când citim și atunci când facem orice altceva. Să ne aruncăm în aventuri fără prea multă precauție. Să știm să riscăm unul pentru altul. Ea să fie femeia din spatele meu. Și eu să fiu bărbatul care o ține în brațe. Să o susțin, să o împing de la spate atunci când va trebui. Să spargem monotoniile robotice ce se întâlnesc din ce în ce mai mult în perioada actuală. O vreau pe ea. Să o admir atât sufletește cât și fizic. Ea, femeia, cu forme care să-mi înnebunească mințile. Ea, acea care să-mi fluture părul prin față ori de câte ori ar întoarce capul pe pernă. Să ne trezim unul pe altul cu zâmbetul pe buze. Să cuprindem sinceritatea și simplitatea în relația noastră. Alături de ea diminețile să fie plăcute și lejere după nopți furtunoase. Ea care să-mi împărtășească plăcerea. Plăcerea să fie de nesăturat. Să ne iubim aprins și tandru. Să ne iubim cu pasiune și cu mângâieri. Să ne iubim diferit seară de seară. Să ne jucăm unul cu altul. Să fim atât zburdalnici și copilăroși cât și maturi responsabili. Să fie doar a mea. Să vibreze la fiecare atingere. Să mă spulbere cu o privire, cu un zâmbet, cu un gest. Să ne facem surprize. Să avem propriul nostru univers. Să ne facem raiul nostru, unul lângă celălalt, unul în brațele celuilalt. Dragostea să ne fie suficientă. Să fim uniți și să știm să visăm împreună. Să fiu sub al ei toc. Și să fie a mea păpușă. Să ne adaptăm unul cu celălalt precum un organ transplantat noului său corp. Vreau să-mi fie doctorul. Să-mi lecuiască gândurile. Să-mi spele creerii cu a ei charismă. Să mă seducă cu manierele ei feminine. Să miroase dulce, ca o floare de primăvară. Să fie pură în alegeri vestimentare. Să ne educăm gusturile reciproc. Să fiu eroul ei, și ea să-mi fie prințesa. Să iubim săruturile. Săruturile dimineții, săruturile pe burtă, săruturile din timpul mesei, săruturile la gât, săruturile simple, săruturile gingașe. Să iubim și să ne arătăm sentimentele și afecțiunea într-un mod plăcut, discret și demn de invidiat. Să iubim prezența celuilalt. Vreau o femeie care să mă înțeleagă, să mă dorească și să mă iubească (pentru că eu sunt complicat). O vreau pe ea.

Vreau să o găsesc. Să o iubesc și să o strâng în brațe. Mereu să-i fiu aproape. Vreau să o iubesc cu inima deschisă. Să fiu nesătul de ea.

Dar mi-e frică. Chiar dacă am găsit-o. Mi-e frică să încerc. Nu pentru că aș crede că nu e potrivită. Ba mai mult, am pus-o imaginar pe un  piedestal, la care e greu să ajung. Că ea ar fi una din femeile „out of my league”. Dar, mi-e frică, deoarece nu am încrede în mine. Și nu vreau să o fac să sufere.
Și totuși o vreau pe ea, să-mi curețe sufletul. O vreau pe ea să-mi aducă la iveală tot ce e mai bun în mine. O vreau pe ea ca să fim împreună fericiți,
Vreau să iubesc.
Crezi că ești potrivită?

Frica...

       Mi-e frică de eșec. Mi-e frică să dezamăgesc oamenii, mai ales persoanele la care țin. Mi-e frică să fiu rănit și să rănesc. Mi-e frică să mă umilesc și să fiu umilit. Mi-e frică de extreme. Mi-e frică să nu depășesc acțiunile mele anterioare. Mi-e frică să rămân pe loc. Vreau să evoluez.
       Dar, se pare că frica e ca și vata dulce de zahăr. Dispare atunci când ne întâlnim cu momentul adevărului. Atunci când „acum e acum”. Frica se transformă în hotărâre și determinare nezdruncinată, care până la urmă e ca un scut care te protejează.
Sau cum a zis-o odată Mike Tyson (boxerul): „Frica îți este cel mai bun prieten, sau cel mai temut dușman. Este ca focul. Dacă știi să-l controlezi, poate să-ți încălzească casa și să-ți faci mâncarea la flacăra lui. Dacă nu știi să-l controlezi, va arde totul împrejurul tău și te va distruge. Dacă știi/ poți să-ți controlezi frica, vei fi mai alert (atent), ca o căprioară pe un câmp”. Sau altfel zis, una e când ți-e doar frică, și e cu totul altceva atunci când lași frica să dea cu tine de pereți ca o pisică apucată de coadă. Sau cum am mai citit pe undeva: „Frica este bună în proporții mici, dar când devine un tovarăș constant, apăsător, ea ia locul a ceea ce ești și te împiedică să faci ceea ce știi că este mai bine”.
        Dacă nu ți-e frică de eșec atunci probabil nu-ți pasă suficient. Și grijile în legătură cu acest lucru sunt nule. Deci nu e ceva important pentru tine. În schimb, dacă simți fiorul necontrolat al temerii atunci îți pasă cu adevărat de reușită. Și acest lucru este cu totul în regulă să ai temeri, întrucât ești o ființă umană. It's ok not to be ok.
        Trebuie să fii suficient de îndrăzneț pentru a îți stabili obiective care te fac să-ți lărgești limitele și să ai viziuni clare și cu un scop bine stabilit. Dar trebuie să ai și umilința de a recunoaște că acest lucru poate fi greu, și ai putea să nu ajungi la linia de finiș - la reușită. Și dacă începi să pui în socoteală toate motivele din care ai putea să nu reușești, atunci cu siguranță nu vei ajunge la destinație. Pentru că asta crezi. Deci, foarte mult, constă în menținerea echilibrului între a nu fi un nesăbuit dar deasemenea având temeri.
       De unde vine frica?
După mine răspunsul ar fi: din imaginație. Cred că imaginația este foarte importantă pentru oricine, doar că mulți o folosesc în mod greșit. Mulți se „mutilează” psihic (și își dăunează prezentului) fără să-și dea seama de acest lucru. Imaginația și emoțiile au o legătură puternică între ele. Și ceea ce ne imaginăm, uneori poate să ne pară foarte real, chiar dacă nu e (ca multe din visele noastre, dealtfel). În consecință emoțiile simțite sunt foarte reale în contradictoriu cu faptele imaginare. Și în acest mod atragem evenimente reale care să corespundă emoțiilor noastre. În acest caz, am putea să ne „fabricăm” emoții pozitive, datorită cărora să atragem evenimente favorabile nouă. În concluzie, eu cred că e ca un mic clișeu. Dacă nu-ți poți controla imaginația nu ajungi să-ți controlezi nici frica, nici realitatea, nici viitorul.
       După cum am mai precizat și în câteva postări precedente, fiecare e unic și fiecare individ e important altfel nu ar exista. Cum ai face tu știind că ai control asupra vieții tale, destinului tău?
Trebuie să credem în miracole. Trebuie să credem în noi, și vom învinge frica. Noi putem face multe lucruri de care știm că nu suntem în stare. Avem în noi mai mult decât credem și putem exploda ca un ca un artificiu orbitor în noapte, putem depăși obstacole ca un super erou. Și toate astea doar cu o singură condiție: să ne dorim cu adevărat acest lucru. Să ne dorim din adâncul trupului și ființei noastre umane.
       Frica, de altfel, este egală cu limitele noastre invizibile. Ne e frică de ceea ce nu înțelegem. Ne e frică de ceea ce nu vrem și nu știm. Ne e frică de necunoscut. Cu cât mai mult ne deschidem mintea spre lume și spre tot ce ne înconjoară, cu atât avem mai puțină parte de frică. Dacă toți ar fi avut frică de necunoscut, atunci nu am fi evoluat. Și nu am fi ajuns aici. Deci, nu suntem primii și nici ultimii cărora le este frică, trebuie să privim acest adevăr ca pe o încurajare. Și sigur pentru orice problemă de care avem parte, deja sunt multe soluții. Trebuie doar găsite. Deci nu are rost să îmbrățișăm frica doar ca să ne încețoșeze mintea și să ne încetineze gândirea.

O minte sănătoasă e o minte care știe să controleze gândurile.
Un om fericit este unul care are o minte sănătoasă.

Om dar nu uman...

Îmi explodează capul.
Nu-mi pot stăpâni urgia interioară de a cunoaște mai multe. Mai ales de a înțelege oamenii. Căci omul e cel mai mare mister de pe acest meleag terestru. Ființa umană e atât de imprevizibilă și unică în propria ei complexitate. Vreau să am abilitatea de a vedea lumea prin toții ochii care sunt pe pământ. Să-mi pot da seama de motivul faptelor făcute de cineva datorită acestui dar „divin” de a putea vedea lumea la fel ca el sau ea. Să-mi pot da explicații de ce unii oameni fac ceea ce fac și nu altfel. Să pot găsi răspunsul în mintea lor deschisă întrebărilor mele. Și dacă mă gândesc un pic, cred că ar fi mai degrabă un blestem decât o abilitate sau un dar suprem. Un blestem de care nu poți să te ascunzi nicăieri, decât în sumbrul mormânt întunecat.

Și totuși, mă îngrijorează lumea noastră.
Mai ales lumea pe care o cunosc eu (deși, cred că sunt mai degrabă optimist decât pesimist, cu un pic de tentă de romantic). Am încercat dintotdeauna să văd lucrurile cât mai obiectiv, să nu judec și să-i înțeleg pe toți și pe fiecare în parte. Și încă încerc cu mare desăvârșire acest lucru. Dar uite că nu înțeleg, și nu-mi pot găsi răspunsuri. Fac și eu greșelile mele, iau alegeri nechibzuite dar le accept cu tot sufletul și toată mintea mea. Și îmi asum responsabilitatea și consecințele astfel încât să evit rănirea altor oameni și a sentimentelor lor, fie ei apropiați mie sau nu.
Nu înțeleg de ce sinceritatea nu plutește în spiritele umane. De ce oamenii aleg să se complice cu minciuni și vorbe false? De ce invidia și concurența în „lăfăială” e mai presus decât fericirea spirituală interioară? De ce ne e frică și nu acceptăm ceea ce nu putem înțelege, și automat catalogăm acest acest lucru ca o abatere de la normal. Ce e normal? Totul e subiectiv, mai ales acum în vremea noastră, în era informației. Totul e relativ, nimic nu e bătut în cuie. Nici măcar dragostea, oricare ar fi ea.

Cine suntem? Care e scopul nostru? De ce? Cum? Încotro mergem? Ce ne așteaptă?

Vreau să simt răspunsul. Să-l simt așa cum e el, fără o formă fizică, nematerializat în nimic. Un răspuns clar și simplu care să-mi servească cheie tuturor întrebărilor mele umane și încâlcite. Vreau să știu că viața unui om e importantă atât pentru el, cât și pentru toți cei din jurul lui. Aici nu e vorba despre instinctul de supraviețuire care e mai mult unul animalic (după mine), căci îl avem cu toții. Omul e important așa cum e el. Nedeslușit și mototolit în propria conștiință. Fără să fie judecat și scanat din cap până-n picioare cu presupuneri.
Educația, cultura, vârsta sunt unii dintre factorii care ne fac să fim diferiți și fiecare să fie unic în felul său. Dar mai presus de toate suntem cu toții oameni, ceea ce ar trebui să ne unească. Dincolo de personalitățile și caracterele noastre.
... Și totuși chiar dacă am aceste dorințe deschise, nu-mi pot manevra propria gândire, mișcare, reacție și vorbă în obținerea rezultatului dorit. Deci sunt și eu om, ca oricare altul...


Vreau să fiu mai bun pentru a crea o lume mai bună.

Take that, Sănea!

           Life is confusing. Sometimes you are the happiest, sometimes you wish you'd be. There are so many things to care about (what to do and what not; how to get this right without spreading the shit all over; when to make the move to avoid being freaky or misunderstood; where to go and hide or to find solutions). So many people to please (you, he, she, they, another she, the others and the rest of them that I didn't mention before; o yeah, almost forgot about the one from the right, he who's behind and the two ahead), and not at least - myself. So many thoughts and desires that are so existential and so crucial to know right now and here. So many circumstances that put you in a freaky mood.
          Don't get it. Feeling happy, not just in words, really happy (I feel the happiness in me, pulsing in my blood), all good, actually all is great, amazing, fantastic (and so on with these „exceptional” words on a New Jersey accent ). But still something is missing. Can't figure out what. I can't ask for help. Cause you know, everyone cares about only his/hers butt. Never mind, I'm not judging, it's normal. Yes, it's normal for someone else, but me.
      There is plenty of everything, but still seems not enough for everybody. We are cruel to each other. We are humans. But not always rational, or sometimes too rational, too harsh to ourselves. We are not perfect, but pretend to be. This world is the wrong place for me. Is a fantastically theatrical world, where I'm feeling lost like hay in a needle stock (cause I like to think that I'm the fragile one). We, the people are changing so much, everyday. We're becoming so obsessed of the wrong values and politics, I don't even know which ones are right. And that's very disturbing! I don't wanna live like that. I don't like it. I want to live, not to pass through life.
       But wait, neither me, I'm not the way I would like to be. Sometimes seems that I lost myself in the wrong environment. Not lost, lost. But infiltrated. Confident and sure of what I want and who I am. Often I jump in unknown with a scary easiness. Hoping that will not get involved emotionally and sentimentally in everything I do, but everytime the result is the opposite of what I wanted in the first place. I end up loving everyone and everything. Loving and hating this at the same time. Loving because I've got the chance to live so intensely and enjoying the wonderful moments. Hating because there comes a moment when it hurts cause I'm too exposed and vulnerable. It hurts desperately. It is like I'm sick. My whole body is trembling in convulsions of emotions I can't control. But at the same time confused and... and... too fucking many thoughts.
       There are times when I wish I'd could pause my thinking. I'm according to much importance to things that I should not. I am too obsessed of not making mistakes but at the same time of doing them. Too obsessed that the truth is gonna get me. But I feel truly fair to myself. I feel free, but can't fly yet.
     I'm confused. I have to many things going on. I've got the feeling that my head will explode soon. Oh, wait...

 ALL THIS SHIT IS IN ONLY IN MY HEAD!!!

Mergând pe zile...

            De fiecare dată când încep să scriu pe blog o nouă postare, îmi zboară gândurile ca peștii înghesuiți într-un acvariu, ca mii de peruși într-o colivie mică. Și încerc să găsesc o cale de a le aranja și a le exprima într-o ordine pe care s-o pot înțelege mai ușor. Pentru că sunt importante, pentru mine. Și sunt sigur că pe viitor voi avea nevoie de aceste gânduri în viitorul apropiat sau mai puțin apropiat.

În urmă cu câteva zeci de zile am fost la cinema să văd filmul The Spectacular Now. După trailer am avut impresia că ar fi o comedie romantică mai ușoară și cu un ins adolescentin, ceea mi-a trezit curiozitatea. Punând la socoteală partea mea naivă și mai copilărească. Însă la final am avut aceeași surpriză pe care, de altfel, o avusesem și o cuprinsesem cu toate emoțiile și sentimentele mele atunci când tocmai se derulau ultimele secvențe din filmul Struck by Lightning. Era 20 iunie apropiat de miezul nopții, ieșisem din cinema cu ființa pulsându-mi de întrebări și răspunsuri. Nici nu am avut răbdarea să ajung acasă. În metrou am scos pixul și cu înflăcărare scriam pe o bucată de hârtie următoarele: „Am văzut filmul Struck. Nu știu dacă e numele original sau doar varianta franceză. Nici nu mă înteresează. Nici nu vreau să caut răspunsul. Interesant e că m-am așteptat să fie o comedie. De îndată ce am văzut numele Rebel Wilson în lista actorilor, am luat bilet. Ador spiritul comico-ironic al acestei actrițe. Dar se pare că filmul nu a fost ceea ce am așteptat eu să fie. La final chiar, am văzut lacrimi pe fața unora și auzitam niște hohote de plâns, de la o domnișoară trecută de 25 de ani, din spatele meu. Nu că ar fi fost foarte dramatic filmul sau romantic, dar pătrunzător, cel puțin așa l-am categorizat eu. Și pentru mine a fost oarecum familiar. Nu știu de ce, dar m-am simțit înăuntru.” Ce ar avea aceste filme în comun în afara castingului tânăr, ceea ce ar însemna actori pe care nu-i cunosc? Păi, faptul că m-am simțit înăuntru. Adică m-am simțit în pielea personajului principal. Normal, nu pe toată durata filmului, dar o mare parte din trăirile acestora mi s-au părut că sunt ale mele. Că mă identifică. Și acum continui cu alte rânduri scrise, îi iunie prin metroul parisian, cu pixul fugărit de inspirația mea sălbatică: „Îndată ce am văzut ultimii pași pe ecran am fost bombardat de idei, de frământări și gânduri. Am vise. Am vise chiar foarte mari. Și indiferent de părerile, criticile și obiecțiile negative de care am parte uneori. Eu știu că vreau să merg mai departe. Vreau să-mi văd visul realizat. Pentru că deja mă simt la destinație. E un sentiment ciudat, dar așa e. Deși uneori mi se pare că lucrurile se mișcă lent, dar oricum într-un mod chibzuit și care mă ține cu picioarele pe pământ. Și tot continui să visez, și să simt.”
              O parte din aceleași trăiri le-am experimentat și spre finalul filmului The Spectacular Now. Deși de data aceasta sentimentele au avut o abordare asupra unui oarecare conflict interior. Am văzut că teama de a nu fi aidoma cuiva, în viitor, ne consumă prezentul. Și atâta timp cât alții văd în tine ceea ce tu uneori pui la îndoială, trebuie doar să ai încredere în persoana din tine. Dacă acum ești cine ești, și cei care te cunosc te apreciază, atunci urmezi un drum bun. Grijile trebuie lăsate deoparte.
       ...

            Încercând să găsesc răspunsuri și să înțeleg mai bine, mi-am dat seama că unele lucruri pur și simplu le știu, le simt. Chiar dacă nu le găsesc explicația potrivită prin cuvinte la momentul respectiv.
Și continui să merg pașnic pe zile, pentru că voi ajunge.

Iubesc și urăsc lumea din jurul meu.

       În ultima perioadă m-am întors la niște gânduri mai vechi. Pe care le-am pus deoparte, nu pentru a le evita, dar pentru a încerca să înțeleg mai multe din tot ce mă înconjoară. Ca în final să-mi pot clarifica ipotezele și percepțiile despre sensul vieții unui om. Mă tot gândesc că sunt încă tânăr, încă mai am multe de învățat și că pot face greșeli, nu doar că pot, dar și îmi permit să le fac, până simt eu că atât e suficient. Dar totuși îmi doresc să știu atât de multe. Îmi doresc să găsesc răspunsuri. Îmi doresc să am puterea să schimb multe. Vreau să fiu o persoană mai bună. Nu, nu vreau să fiu înțeles greșit. Eu sunt mulțumit și recunoscător pentru ceea ce sunt. Pentru ceea ce am, și ce mi se întâmplă mie. Indiferent dacă îmi place sau nu, încerc din răsputeri să apreciez, și să văd în anumite lucruri și părțile pozitive. Chiar sunt fericit cu persoana care sunt. Dar totuși vreau să fiu mai bun, pentru a crea o lume mai bună.
       Înțeleg foarte bine că ceea ce se întâmplă altora nu depinde de mine. Tind, încă să cred că noi suntem singurii făuritori ai propriului destin. Doar că de mici suntem educați cu anumite criterii, și percepții despre ceea ce înseamnă „a fi om” pe care le târâm după noi toată viața, unii. Alții, totuși reușesc să se abată de la aceste standarde tipic unei societăți cu minte închisă. Și doar foarte puțini au parte de miracole.
       Și acum aruncând o privire în urmă pe drumul parcurs, sunt chiar mându de mine și într-o oarecare măsură împlinit. E un sentiment plăcut. Dar totuși, am impresia că m-am născut într-o lume nepotrivită mie. O lume pe care nu pot să o înțeleg, o lume care mă scufundă ori de câte ori ies la suprafață. Oameni prefăcuți și al căror comportament nu prea cred să-l pot înțelege vreodată. Când eram mic, mi se tot spunea: ”astea-s chestii de oameni mari, vei crește și vei înțelege”. Dar se pare că nu ajung să le înțeleg, deși cred că sunt suficient de mare. Am avut și eu experiențele mele, am văzut mai multe decât cred unii, și văd mai multe decât cred alții. Dar nu sunt atât de prost precum și naiv. Ceea ce mulți le cam egalează în privința mea. Deși, uneori, nu prea mă deranjează, pentru că am momente când îmi place să o fac pe invizibilul și să mă prefac că nu văd și nu înțeleg. Nu de dragul meu, dar pentru a nu-l face pe cel „cu musca pe căciulă” să se stânjenească. Deși cred că o merită.
       Știu că de când e lumea oamenii au greșit și o vor face mereu. Dar mi-e silă, și în aceeași măsură nu vreau să judec. Fiecare cu viața lui, facă ce-o vrea. Dar de ce trebuie și alții să sufere din cauza lor. De ce alții trebuie să sufere din cauza unuia care nu știe ce vrea de la viață și care nu poate să ia niște decizii independente și să-și asume responsabilitatea propriilor acțiuni. Eu am încurajat greșelile întotdeauna, dar nu și repetarea acestora.
       Na, dar oricum, pe pământ nu sunt sfinți. Nici nu știu dacă ar exista oriunde în altă parte.
       Și cel mai bun/rău aspect e că oricât de mult mă stărui să înțeleg oamenii, cu atât mai mult vreau să mă ridic deasupra. E greu de explicat.

                     Nu generalizez...