Ultima zi din noiembrie. Și după cum am precizat în postarea precedentă, luna asta mă deprimă.Mă simt confuz, frustrat, pierdut și cam singur...
Mi-e frică să iubesc. Mi-e frică să mă atașez prea mult de oameni deși sunt foarte vesel și plin de energie. Mi-e frică să fiu dezamăgit (că tot am scris despre frică recent). Și nu e pentru că-mi place să fiu singur, dar pentru că oamenii continue să mă dezamăgească. Precum spune Eric Hoffer:„ dezamăgirea e ca un faliment - falimentul sufletului care învestește prea mult în speranțe și așteptări”. În cazul ăsta, poate că am așteptări prea mari, prea exigente și poate prea cinstite? Cred că ar trebui să mă educ în privința asta. Nu degeaba se spune că „binecuvântat e cel ce nu se așteaptă la nimic și pentru asta niciodată nu este dezamăgit”.
Foarte straniu e că atunci când oamenii se schimbă, suntem dezamăgiți pentru că nu mai sunt cei pe care îi cunoșteam. Și atunci când nu se schimbă, suntem dezamăgiți pentru ceea ce reprezintă. Toți știm doar să judecăm și să fim dezamăgiți. Absolut toți, fără excepție. e ca un joc infantil dar cu mai multă nuanță sufletească.
Și pentru că vreau să judec cât mai puțin. Mi se întâmplă de multe ori să țin toate întrebările și tensiunea în mine, în încercarea de a fi mai înțelegător, mai calm, mai răbdător și mai obiectiv. Cu speranță că totuși voi găsi eu răspunsurile. Și să nu bag în seamă factorii externi, care de fapt îmi zic lucruri adevărate, lucruri reale. De ce o fac? Pentru că nu vreau să rănesc pe nimeni. Pentru că-mi dau seama că fiecare individ e diferit. E altfel. Fiecare gândește în felul său și vede lucrurile doar cu ochii lui. Fiecare e om. Și omul știe să facă greșeli. Deși cred că ar trebui totuși să împărțim aceleași valori morale. Dar na, nu e peste tot numai originalul, există și imitație de prost gust. Și în aglomerația asta de adevăr și fals, de bine și rău, de eu și tu. Nu mai știu ce să cred. Mă simt pierdut. Uneori mi se pare că toți joacă teatru și că vor să mă minciunească. Vreau să mă detașez de toți. Să nu mai am nimic.
De ceva vreme mă tot gândesc să plec în India (1.ca să fac voluntariat și 2. vreau să-mi hrănesc spiritul). De câțiva ani am început să văd lumea și lucrurile altfel. Am alte valori și priorități. Am impresia că văd prea multe lucruri.
Îmi place să ajut oamenii, dar mă simt folosit și luat de prost. Ajut pentru că așa simt. Pentru că așa vreau. Dar, se pare, că mereu când o fac aștept și ca celălalt să depună efort. Și nu e vorba de efort minimal sau oricare altul. Vreau să-și împingă limitele cu forță pentru a ajunge la destinație. Și eu să fiu acolo doar pentru un eventual sprijin. Ca în cazul unui elev: profesorul îl ajută să rezolve un exercițiu, dar elevul trebuie să găsească singur rezultatul. De ce? Pentru că, în cazul în care aș face eu tot efortul, nu ar însemna că ajut, dar fac treaba altcuiva. Și clar mi-e, acum, că eu nu mă simt bine. Drept consecință am impresia că oamenii ăștia care nu depun efort nu știu ce vor de la viață. Evident când fac o decizie automat îmi asum și consecințele ulterioare. Dar de ce ar trebui să-mi asum consecințe atunci când decid să ajut? Care mai e plăcerea de a face bine, dacă trebuie să suferim după? Nu e plăcut. Și nimănui nu îi convine să continue să facă lucruri care-i sunt neplăcute. Nu atunci când este dezamăgit.
Complicat și încrucișat. Dar eu am înțeles ceea ce am scris și ceea ce am vrut să zic. E pentru mine.
În concluzie, poate gândesc prea mult. Și cu privire la acest lucru cineva la care țin foarte mult mi-a zis: „sunt bune și gândurile, dar dacă te afunzi prea mult în ele nu mai poți ieși din ele. Devii singuratic, tăcut, nu te mai poți bucura de micile plăceri ale vieții. Și nu vei găsi niciodată adevarul absolut.” - mulțumesc mult!
Acum trebuie doar să învăț...
