Mergând pe zile...

            De fiecare dată când încep să scriu pe blog o nouă postare, îmi zboară gândurile ca peștii înghesuiți într-un acvariu, ca mii de peruși într-o colivie mică. Și încerc să găsesc o cale de a le aranja și a le exprima într-o ordine pe care s-o pot înțelege mai ușor. Pentru că sunt importante, pentru mine. Și sunt sigur că pe viitor voi avea nevoie de aceste gânduri în viitorul apropiat sau mai puțin apropiat.

În urmă cu câteva zeci de zile am fost la cinema să văd filmul The Spectacular Now. După trailer am avut impresia că ar fi o comedie romantică mai ușoară și cu un ins adolescentin, ceea mi-a trezit curiozitatea. Punând la socoteală partea mea naivă și mai copilărească. Însă la final am avut aceeași surpriză pe care, de altfel, o avusesem și o cuprinsesem cu toate emoțiile și sentimentele mele atunci când tocmai se derulau ultimele secvențe din filmul Struck by Lightning. Era 20 iunie apropiat de miezul nopții, ieșisem din cinema cu ființa pulsându-mi de întrebări și răspunsuri. Nici nu am avut răbdarea să ajung acasă. În metrou am scos pixul și cu înflăcărare scriam pe o bucată de hârtie următoarele: „Am văzut filmul Struck. Nu știu dacă e numele original sau doar varianta franceză. Nici nu mă înteresează. Nici nu vreau să caut răspunsul. Interesant e că m-am așteptat să fie o comedie. De îndată ce am văzut numele Rebel Wilson în lista actorilor, am luat bilet. Ador spiritul comico-ironic al acestei actrițe. Dar se pare că filmul nu a fost ceea ce am așteptat eu să fie. La final chiar, am văzut lacrimi pe fața unora și auzitam niște hohote de plâns, de la o domnișoară trecută de 25 de ani, din spatele meu. Nu că ar fi fost foarte dramatic filmul sau romantic, dar pătrunzător, cel puțin așa l-am categorizat eu. Și pentru mine a fost oarecum familiar. Nu știu de ce, dar m-am simțit înăuntru.” Ce ar avea aceste filme în comun în afara castingului tânăr, ceea ce ar însemna actori pe care nu-i cunosc? Păi, faptul că m-am simțit înăuntru. Adică m-am simțit în pielea personajului principal. Normal, nu pe toată durata filmului, dar o mare parte din trăirile acestora mi s-au părut că sunt ale mele. Că mă identifică. Și acum continui cu alte rânduri scrise, îi iunie prin metroul parisian, cu pixul fugărit de inspirația mea sălbatică: „Îndată ce am văzut ultimii pași pe ecran am fost bombardat de idei, de frământări și gânduri. Am vise. Am vise chiar foarte mari. Și indiferent de părerile, criticile și obiecțiile negative de care am parte uneori. Eu știu că vreau să merg mai departe. Vreau să-mi văd visul realizat. Pentru că deja mă simt la destinație. E un sentiment ciudat, dar așa e. Deși uneori mi se pare că lucrurile se mișcă lent, dar oricum într-un mod chibzuit și care mă ține cu picioarele pe pământ. Și tot continui să visez, și să simt.”
              O parte din aceleași trăiri le-am experimentat și spre finalul filmului The Spectacular Now. Deși de data aceasta sentimentele au avut o abordare asupra unui oarecare conflict interior. Am văzut că teama de a nu fi aidoma cuiva, în viitor, ne consumă prezentul. Și atâta timp cât alții văd în tine ceea ce tu uneori pui la îndoială, trebuie doar să ai încredere în persoana din tine. Dacă acum ești cine ești, și cei care te cunosc te apreciază, atunci urmezi un drum bun. Grijile trebuie lăsate deoparte.
       ...

            Încercând să găsesc răspunsuri și să înțeleg mai bine, mi-am dat seama că unele lucruri pur și simplu le știu, le simt. Chiar dacă nu le găsesc explicația potrivită prin cuvinte la momentul respectiv.
Și continui să merg pașnic pe zile, pentru că voi ajunge.